Turneu național și lansare de carte
Latip Abdul-Cair, actor, regizor și membru UNITER, prezintă proiectul artistic „Sub streașina Luceafărului de sidef”, un demers cultural unic în România, care combină teatrul și poezia într-o experiență intergenerațională de mare anvergură. Proiectul reunește copii, adolescenți și adulți în spectacolul său, oferind publicului o lume suspendată în timp, imaginativă și plină de trăire scenică, inspirată din viața la țară și construită din metafore, simboluri și imagini poetice puternice.

Atmosfera și echipa proiectului
Spectacolul „Sub streașina Luceafărului de sidef” creează o atmosferă în care gesturile simple capătă sensuri profunde, iar ritmul vieții este suspendat. Toți cei 19 actori implicați transmit emoția universului rural, invitând publicul să intre într-o lume poetică și vizuală, cu imaginație și trăire scenică densă. În spatele acestui spectacol unic și de mare anvergură se află o echipă numeroasă de artiști, care contribuie la realizarea unei experiențe artistice colective, complexe și memorabile.

Volumul de poezie „Sub streașina Luceafărului de sidef”
După spectacol, a fost creat volumul de poezie cu același nume, care continuă universul scenic în plan literar. Fiecare poezie începe cu titlul volumului, devenind un laitmotiv artistic ce leagă textele între ele și păstrează unitatea universului creat. Poezia este vizuală, densă, încărcată de simboluri, păstrând aceeași atmosferă și poezie a gestului regăsite pe scenă.

Turneu național artistic
Proiectul va fi prezentat într-un turneu național care include spectacole și lansări de carte în următoarele orașe: București, Sinaia, Târgu Mureș, Cluj-Napoca, Onești, Focșani, Brăila și Tulcea. Fiecare întâlnire cu publicul este concepută ca un dialog viu între scenă, carte și spectator, evidențiind unicitatea și amploarea acestui proiect cultural.

Impact și unicitate
Prin „Sub streașina Luceafărului de sidef”, Latip Abdul-Cair își consolidează direcția artistică personală: aceea de a construi punți între arte, transformând teatrul într-un spațiu pentru literatură și poezie. Proiectul reprezintă o experiență unică și de impact pe scena culturală românească, evidențiind creativitatea, viziunea artistică și amploarea acestui demers național. Fiecare reprezentație are loc într-un spațiu cu memorie, ales special pentru a dialoga cu universul spectacolului.

Exact cu un an în urmă, la ediția a II-a a Galei Eminescu, cu ocazia aniversării a 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, am prezentat comunicarea „Eminescu - numele tuturor lucrurilor”. Într-un poem paradoxal, cum îi plăcea lui Nichita Stănescu să scrie, „Trebuiau să poarte un nume”, primul vers spune că „Eminescu n-a existat” pentru a-l identifica apoi cu întreaga țară, cu oamenii săi simpli, cu Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, cu Miorița, Luceafărul și Scrisoarea a III-a, cu munții și codrii ce se legănau fără vânt, cu păsări și nori care colindau pe deasupra lor: „Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus / Eminescu.”

Lui Eminescu i s-au atribuit cele mai înalte însușiri ale calității. Constantin Noica l-a numit omul deplin al culturii românești, ce justifică decretarea Zilei Culturii Române deodată cu ziua de naștere a lui Eminescu, „poetul nepereche”, Luceafărul poeziei românești, mai nou, pe placul Cercului Militar Oradea, „Mareșalul” poeziei românești.

Azi, la ediția a III-a a Galei Eminescu, am fost invitat să prezint câteva amintiri legate de călătoriile personale pe urmele lui Eminescu. Era în 1989, în al șaselea an de activitate ca lector de limba și cultura română în Cehoslovacia, când a trecut pe la mine istoricul literar Victor Crăciun din Chișinău, pornit pe urmele lui Eminescu. Am aflat atunci de la dumnealui că celebra fotografie de la vârsta de 19 ani a lui Eminescu a fost făcută la un atelier de pe artera principală a Pragăi, Václavske Námestie. Aparatul de fotografiat cu burduf, cum existau pe atunci, se păstrează și azi la Muzeul de Istorie de lângă Universitatea Carolină din Praga. Am mai aflat cu această ocazie de la istoricul literar Victor Crăciun că în 1869 Eminescu însoțit de mama sa Raluca Eminovici au făcut o călătorie la Praga, unde-și avea un frate, respectiv fiu, Matei, student la Politehnica din Praga, urmând să plece la Königsberg, orașul de naștere a lui Kant (azi enclavă sovietică cu numele de Kaliningrad), unde se pare că mai aveau un frate și fiu, student extraordinar, un fel de facultate fără frecvență. În drum spre Praga au trecut prin Blaj, oraș de plăcută amintire, și Ștei, din comitatul Bihor, de unde era originar Miron Pompiliu, prieten și ulterior secretar al Universității din Iași, pe timpul profesoratului lui Titu Maiorescu.

În fiecare an, la 24 ianuarie, nu sărbătorim doar o filă de istorie, ci retrăim un sentiment. Un sentiment de speranță, de curaj și de apartenență. Este ziua în care românii au ales să nu mai fie despărțiți de hotare artificiale, de temeri sau de interese străine, ci să meargă împreună pe același drum. Este ziua „Micii Uniri”, care, în sufletul neamului românesc, nu a fost niciodată mică.
În 1859, Moldova și Țara Românească au făcut un gest simplu în aparență, dar uriaș prin consecințe: l-au ales pe același om să le fie domnitor. Alexandru Ioan Cuza nu a fost doar un conducător, ci simbolul unei dorințe adânci, mocnite de generații întregi – dorința de unitate. Atunci, la hotarul dintre două principate, nu s-a unit doar pământul, ci și inima românească.
Unirea nu s-a născut din forță, ci din încredere. Din credința că românii au un destin comun, aceeași limbă, aceleași tradiții și aceleași doruri. A fost un act de voință politică, dar mai ales un act de iubire de neam. O promisiune făcută viitorului, o speranță lăsată moștenire copiilor care aveau să se nască într-o țară mai dreaptă.
Sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, România a început să prindă contur ca stat modern. Reforme curajoase au schimbat vieți, au deschis școli, au adus lumină acolo unde fusese întuneric și au dat demnitate celor care trăiseră prea mult în umbră. Chiar dacă drumul a fost greu, iar domnia sa scurtă, faptele au rămas adânc săpate în istoria și în conștiința noastră.
Astăzi, când lumea pare adesea dezbinată, iar granițele nu sunt doar pe hartă, ci și între oameni, 24 ianuarie ne amintește cât de prețioasă este unitatea. Ne amintește că România s-a născut din solidaritate și că doar împreună putem merge mai departe.
„Mica Unire” este, de fapt, lecția mare a istoriei noastre: atunci când românii au crezut unii în alții, au reușit.
La 24 ianuarie, să ne amintim nu doar ce a fost, ci și ce putem fi. O națiune unită nu doar prin trecut, ci prin inimă.
Oriunde ne-am afla, în țară sau în lume, această zi ne leagă prin aceeași limbă, aceeași istorie și aceeași inimă românească. Să păstrăm vie lecția Micii Uniri: doar uniți putem merge mai departe, cu demnitate și credință în viitor.
Să purtăm România în inimile noastre, să prețuim rădăcinile și valorile care ne leagă, și să fim mândri de tot ceea ce suntem și putem fi.

La mulți ani, România!
La mulți ani, români de pretutindeni!

Începând cu anul 2011, românii sărbătoresc, la data de 15 ianuarie, Ziua Culturii Naționale. Această zi are o profundă semnificație simbolică, deoarece coincide cu data nașterii poetului național Mihai Eminescu, una dintre cele mai strălucite personalități ale culturii românești. Alegerea acestei date nu este întâmplătoare, ci reprezintă un gest de respect și recunoaștere față de moștenirea culturală pe care Eminescu a lăsat-o poporului român.
Ziua Culturii Naționale este un prilej de reflecție asupra valorilor spirituale care ne definesc ca națiune. Cultura nu înseamnă doar literatură, ci și tradiții, muzică, artă, istorie, credință și limbă. Prin cultură ne păstrăm identitatea, ne recunoaștem rădăcinile și transmitem mai departe ceea ce avem mai de preț. Într-o lume tot mai grăbită și globalizată, această zi ne reamintește importanța păstrării specificului național.
Pentru românii din diaspora, cultura este mai mult decât o moștenire – este o legătură vie cu țara. Departe de România, limba română, poezia, cântecele și tradițiile devin alinare și sprijin. Prin ele, ne păstrăm identitatea și le spunem copiilor noștri cine suntem și de unde venim.

Eminescu ne unește prin cuvânt. Versurile lui poartă dorul de acasă, iubirea de neam și credința într-o Românie a valorilor. Chiar și departe, îl simțim aproape, pentru că el vorbește despre ceea ce ne doare și ne leagă pe toți: apartenența.

Ziua Culturii Naționale este o invitație la memorie, la respect și la continuitate. Oriunde ne-am afla în lume, cultura română ne ține împreună și ne ajută să rămânem români, cu inima întreagă.