„România este privită din Liban cu respect și cu o curiozitate sinceră”

Cu doamna profesoră de limba română și franceză, ANCA CHEAITO din Liban și Redactor-șef la revista „Orient românesc”, am o colaborare culturală de câțiva ani. Domnia sa mi-a publicat articole și interviuri în revista dânsei. La fel eu i-am publicat articole despre Beirut și Liban în revista „Memoria slovelor” a LSR, Filiala Gib Mihăescu, Vâlcea. Doamna Anca Cheaito a creat o punte culturală între două culturi, română și libaneză. Astfel, am decis să avem o discuție pe această temă.

***
Ion NĂLBITORU: Distinsă doamna Anca Cheaito, sunteți la origini dintr-un oraș multicultural, Iași. Unde v-ați petrecut copilăria și studiile?

Prof. Anca CHEAITO: Sunt din Iași, orașul copilăriei mele, locul unde am făcut primii pași la școală și unde am început să descopăr bucuriile simple ale vieții. Aici m-am format, atât ca student, cât și ca om, iar amintirile mele cele mai dragi sunt legate de primele prietenii, primele emoții și primele reușite. Iașiul înseamnă pentru mine mult mai mult decât un oraș: este spațiul în care am învățat să privesc lumea cu curiozitate, să iubesc cunoașterea și să apreciez diversitatea culturală care îl face atât de special. Fiecare colț al orașului poartă o poveste, iar experiențele mele aici au avut un rol esențial în formarea mea personală și profesională. Chiar și departe de Iași, îl iubesc profund și îl consider un oraș deosebit, încărcat de poezie la fiecare pas. Poate că pasiunea mea pentru literatură mă face să-l percep astfel: văd Iașiul plin de metaforele lui Teodoreanu, de versurile lui Eminescu, Alecsandri sau Topârceanu, ca și cum fiecare colț păstrează ecoul marilor personalități culturale românești care i-au modelat spiritul. Este un oraș al culturii și al artei, dar pentru mine este mai mult decât atât: este acasă. Nu îmi pot închipui că aș putea trăi în alt oraș din România cu aceeași intensitate; legătura mea cu Iașiul este unică și profundă, iar iubirea pentru el face parte din cine sunt.

Ion NĂLBITORU: În copilărie și adolescență ați trăit numai în Metropolă sau ați avut bunici și la țară. Ce evenimente deosebite din acele vremuri v-au rămas întipărite în minte, și care, probabil, nu se vor șterge niciodată.

Corneliu-Victor DRĂGHICI, autorul romanului IACOV, distins cu Premiul „Romanul anului 2024” la Săptămâna Internațională de Cultură de la Hamilton (Canada)

La sfârșitul lunii iulie (2025), la Hamilton, în inima comunității românești din Canada, prozatorul și jurnalistul Corneliu-Victor DRĂGHICI a fost distins cu un premiu literar important: „Romanul anului 2024” pentru volumul „IACOV”, apărut la Editura „Tracus Arte”.

Cartea – un roman de profunzime etică și luciditate istorică – a fost recunoscută de Asociația Scriitorilor Români din America de Nord, al cărei președinte este scriitorul și publicistul Alexandru Cetățeanu, ca fiind una dintre cele mai relevante apariții literare din ultimii ani. Cu această ocazie, autorul a susținut și conferința „Individul în luptă cu ideologia – ficțiune și adevăr în literatura română contemporană”, în fața unui public format din scriitori, cititori, cercetători, membri ai comunității românești. Despre această experiență, dar și despre miza literaturii care refuză uitarea, vorbim pe larg în interviul care urmează.

***
Constantin HĂRĂBOR: Domnule DRĂGHICI, IACOV este o carte care arde lent și profund. Nu este o literatură a spectacolului, ci una a conștiinței. Ce a însemnat pentru dumneavoastră primirea premiului „Romanul anului” în acest context?

Corneliu-Victor DRĂGHICI: A fost o emoție sinceră, dar și o formă de validare care nu ține doar de orgoliul personal. Când scrii un roman precum IACOV, te așezi, conștient sau nu, într-o zonă de risc: riști să nu fii înțeles, riști să deranjezi, riști să ți se spună că „e prea târziu” pentru o astfel de literatură. Or, premiul acordat la Hamilton m-a ajutat să înțeleg că, dimpotrivă, astfel de scrieri sunt necesare tocmai acum, pentru că ele chestionează nu doar trecutul, ci și prezentul nostru moral. A fost cu atât mai important cu cât premiul a venit din partea unei asociații care cunoaște și înțelege greutatea cuvintelor rostite în libertate, dar născute dintr-un trecut marcat de tăceri forțate.

Constantin HĂRĂBOR: La Hamilton ați susținut și o conferință cu un titlu memorabil, incitant: „Individul în luptă cu ideologia – ficțiune și adevăr în literatura română contemporană”. Ce v-a determinat să abordați acest subiect?

Născută în 1942 la Galaţi, Monica Săvulescu Voudouri a trǎit în România pânǎ în1985, de unde a emigrat în Olanda cu o zestre considerabilǎ: o diplomǎ în filosofie, un doctorat, câteva cǎrţi publicate, experiențǎ de muncǎ în teatru, jurnalism etc. De vreun sfert de veac trǎieşte în Atena, Grecia, implicându-se cu pasiune şi devotament în viaţa socialǎ şi culturalǎ a Diasporei.

Membră a Uniunii Scriitorilor din România, Olanda şi Belgia, exceleazǎ în mai multe genuri: proză, eseu, poezie, criticǎ teatralǎ. Cărţile ei traduse în olandeză, franceză, greacă, spaniolǎ, ungarǎ au fost încununate cu premii.

Pe Monica Săvulescu Voudouri am întâlnit-o de două ori în Grecia, în Atena, în 2013, când eram într-o vizită la niște prieteni comuni. Dar înainte de-a o cunoaște personal, m-am „întâlnit” cu câteva dintre cărțile ei, printre care și câteva traduceri din limba olandeză, care-mi lăsaseră o impresie cu totul deosebită.

Monica Săvulescu Voudouri are, pe lângă talentul autentic, o sursă inepuizabilă de inspirație, energie, curiozitate și dăruire pentru arta cuvântului, teatru, problemele emigranților, pentru semenii săi. Este ca o flacără în căutarea propriului destin.

***

Valentina TECLICI: Ce amintiri ai despre Galați, orașul în care te-ai născut? Cum descrii universul copilăriei tale petrecute în orașul de la Dunăre?

Monica SĂVULESCU VOUDOURI: Din păcate am trăit puțin în Galați, m-am născut în plin război, la numai doi ani am rămas orfană. A urmat o evacuare a celor rămași din familie, apoi o transmutare a mea într-o localitate din Ardeal, unde am fost adoptatǎ. M-au crescut frumos oamenii de acolo, cu simțul valorilor etice, în spiritul muncii și al demnității. Și poate că lumea multinațională în care m-am format până în anii studenției mi-au modelat caracterul de mai târziu, cu respect pentru multinaționalism si apetență să cunosc lumea în varietatea ei.

Valentina TECLICI: Te rog sǎ ne spui dacǎ anii petrecuţi în România au fost sursa de inspiraţie a unora dintre cǎrţile tale?

Creația artistică, indiferent că ea este plastică sau muzicală este un gen de terapie, așa că artiștii pot fi priviți și ca ,,terapeuți sufletești”. Am avut bucuria să port un dialog cu un artist care m-a cucerit nu numai prin creația sa, cât și prin modul de a expune lucrurile ce il preocupă în creația sa. Acesta este Mircea Nechita.

Cristina Oprea: Domnule Nechita oferiți ocazia privitorilor să facă pentru scurt timp, sau dacă își achiziționează lucrarea dumeavoastră o terapie vizuală, o terapie interioară, în fiecare zi, dacă și-au achiziționat din creațiile dumneavoastră, dacă nu, pe simeze, pot să producă același efect, adică un efect vizual cât și terapeutic.
Mircea Nechita: Sigur că da, mai mult decât atât, eu am avut un ciclu mare de lucrări, în tot felul de tehnici numit ,,Arta în viața de zi cu zi” și în care idea principal era aceea, de a face, într-un fel, imitând idea vechilor meșteri, de posesori de obiecte, nu de artă ci de uz casnic, sau de folosință zilnică, care simțeau nevoia să-l înfrumusețeze un pic, să-l împistrească, cum se zicea pe la țară. În fine, să-i facă ceva să-i dea o altă înfățișare ceva mai plăcută. Atât doar că eu aceste lucruri le înfrumusețam, în cea mai mare parte, cu imagini care îmi sunt mie proprii și foarte rar am făcut lucrări care să fie pur și simplu decorative, cu decorație florală, geometrică, ceva în genul ăsta. În principiu mi-am pus propriile idei, propriile teme artistice. Am avut trei expoziții exclusive cu această tematică.

Așa cum îmi mărturisea artistul a realizat sute de astfel de lucrări, realizate în tehnica gravurii. Dar dialogul merge mai departe, curge ca un râul lin și domnul Nechita îmi povestește despre alte realizări.
Mircea Nechita: Apoi a fost un ciclu cu multe lucrări, cred că sunt deja peste 600 de desene, ușor colorate, în principiu am mers pe alb, negru și niște auriuri, în care a fost vorba de artă de birou, in sensul fotografii de familie, cum vedeam mai demult în filmele americane puse pe biroul persoajului, la îdemâă, ca să le vadă tot timpul. Astea au fost de dimensiuni relativ mici, adică de la format de 10/15 cm până la maxim A4, lucrări făcute cu multe detalii ca să fie private de la distanță mica, să poată fi puse pe birou, plus sistemul de înrămare și de sprijin. Lucrările pot fi privite de la distanță mică, de la o jumătate de metru până la doi metri, doi metri și jumătate. Ideea a fost de a introduce arta și în partea, să zicem, de muncă și în partea de treburi casnice, adică să ai tot timpul de a face cu obiecte ce au o amprentă artistică.