Eugenia PAȘCA: Ce principii esenţiale aţi învăţat în copilărie, cine sau ce v-a influenţat în mod decisiv?

Miorița SĂTEANU: Educația tradițională a timpurilor copilăriei mele cuprindeau elementele „celor 7 ani de acasă” pe care le-am insușit de la părinții mei, împreună cu obiceiurile şi regulile generale de convieţuire, bazate pe respectul reciproc, pe politeţe prin mulțumiri și saluturi semnificative. Toate acestea mi-au influențat decisiv existența. Un instantaneu special al copilăriei mele este legat de responsabilitatea îmbinată cu utilitatea, în familie, a unui copil de 14 ani care avea datorirea transmisă de familie, de a-și duce în fiecare dimineață frățiorul de patru ani la „Căminul de zi al Poștei” (din Oradea!) și pe al doilea frățior, de a merge cu el impreună la școală. Tot noi, cei trei copii, veneam acasă împreună, după terminare programul școlar și al Căminului de zi...

Eugenia PAȘCA: Sportivă în lotul olimpic de scrimă al României, ce v-a plăcut şi ce v-a învăţat scrima?

Miorița SĂTEANU: După multe „asalturi” câștigate, după multe selecții pentru echipa femenină de floretă, după multe evoluții remarcabile în concursurile naționale și internaționale, am avut onoarea de a participa la antrenamentele de pregătire pentru olimpiada din 1960 a echipei reprezentative a României, de scrimă, pentru toate armele: floretă femei, floretă bărbați, sabie și spadă. Menționez că echipa de floretă femei s-a lasat pe locul III la Olimpiada de la Roma din 1960! Da, mi-a plăcut acest sport mai ales pentru faptul că la scrimă trebuie, în aceași secundă corelate gândul – adică acțiunea de apărare sau de atac împotriva adversarului – corelare cu mișcarea brațului care are în mână floreta care trebuie să ducă la îndeplinire gândul, și pașii de fandare a picioarelor care duceu acțiunea la „tușa” care marca rezultatele „asaltului”.

Așa am învățat combativitate, perseverență pentru a pune în aplicare proeictele inițiate sau proiectele commune ale Uniunii Pensionarilor și în special, am reținut faptul că trebuie respectat cel care este mai bun, mai perfecționist, mai implicat în activitățile comunității , dar acesta trebuie întrecut tot prin activități dăruite comunității!!!

Mădălina Corina Diaconu: Când înfloresc magnoliile, este semn că se apropie ziua Academiei Române. Să ne bucurăm împreună de această zi și să o împărtășim cu cei din jurul nostru.

Acad. Ioan Aurel Pop: Da, și ați asociat ziua Academiei cu magnoliile. Am aflat nu demult că Bucureștiul este orașul așezat la cea mai înaltă longitudine, 45 de grade, care are, la această așezare geografică, cam la jumătatea distanței dintre Polul Nord și Ecuator, cele mai multe magnolii din lume. Bucureștiul, la fiecare stradă, la fiecare colț, are magnolii, poate vor fi și mai multe. Acum înfloresc în toate orașele țării și e frumos.
Academia Română s-a născut, într-adevăr, într-o zi de început de aprilie, în 1866. Iată că la anul, noi fiind acum în 2025, la anul, 2026, va fi un număr rotund și vom sărbători, poate, cu mai multă atenție și cu gânduri mai multe îndreptate spre întemeietori. În fiecare an de 4 aprilie ne amintim de Academia Română, de soarta ei, de rostul ei. E ziua porților deschise, oamenii pot intra în clădire, de oriunde ar veni. Se pot bucura de venerabilele bolți ale clădirii istorice a Academiei Române de pe calea Victoriei colț, cu Bulevardul Dacia, în București, unde funcționează și Biblioteca Academiei, care e o mândrie a acestei instituții, Biblioteca fiind tezaurul cultural al românilor și având în componența ei cam 14 milioane de piese. Nu doar de cărți, de piese, de diferite tipuri. Deci e realmente un patrimoniu. Patrimoniul e format și din oamenii care au trecut prin Academia Română și întotdeauna ne amintim de primii care au făcut Academia din provinciile istorice românești, că așa au gândit fondatorii și, spre cinstea lui Cuza, el a patronat această activitate.

„Aventura”, pe drept cuvânt numită așa, a postului Radio ProDiaspora a început în urmă cu 16 ani, într-un studio improvizat din Germania, din inițiativa a doi entuziaști, Ecaterina Cîmpean și Robert Landmann, ambii pasionați de media și dornici să aducă laolaltă vocea și cultura diasporei românești pe o platformă comună și într-un mod inovator. Echipa postului de radio, alcătuită inițial din 3 persoane, și-a propus să ofere informații relevante despre comunitățile de români de pretutindeni, să promoveze diversitatea culturală și românismul elevat. Începuturile au fost, firesc, pline de provocări și surprize, dar „cu perseverență și pasiune”, cum declara Ecaterina Câmpean în volumul aniversar, tipărit în 2024, la împlinirea a 15 ani de activitate a Postului (2009-2024. Radio Prodiaspora, 15 ani de pasiune. Antologie aniversară. Volum realizat de George Roca și Ecaterina Cîmpean, Australian-Romanian Academy Publishing, Sydney-București), emisiunile au devenit treptat tot mai variate, mai atractive, postul câștigându-și an de an noi susținători și devenind o adevărată tribună media a românilor de pretutindeni, respectată și influentă, un spațiu de dialog și de comunicare a experiențelor vieții departe de casă și de mediul familial. La 16 ani de la debut, Radio ProDiaspora se înfățișează în fața publicului cu un palmares impresionant de emisiuni de calitate, care cuprind știri „pozitive” din țară și din lumea întreagă, muzică bună, întâmplări amuzante, totul într-o atmosferă de bucurie și de sărbătoare culturală, așa cum le stă bine românilor care au văzut în exilul, adesea forțat, o oportunitate rară de a aduce româ-nismul la ei acasă, de a se simți bine în lumea pe care ai au ales-o drept cadru al unei vieți demne și împlinite. De-a lungul timpulul, în cursul carierei mele jurnalistice, am avut și eu ocazia să-i cunosc pe viu pe mulți dintre confrații asociați la „aventura” Radio ProDiaspora, să lucrez cu unii, să comunic profesional cu alții. I-am regăsit însă pe toți, unii despre care nu știam, alții care au venit între timp spre UZPR cu inima deschisă, cu speranțe și cu așteptări firești, în paginile Antologiei menționate. Fiecare cu povestea sa de viață, cu motivația proprie care i-a îndemnat să aleagă cariera de jurnalist voluntar. Am aflat că, lucru rar și unic pe la noi, jurnaliștii asociați acestui post de radio, lucrează, majoritatea, individual, de acasă, poposind rareori în studiouri oficiale, ale unor posturi consacrate. Se confirmă astfel ideea că, înainte de a fi o profesie, gazetăria este vocație, este un mod de viață.

Dornic să aflu mai multe despre modul cum funcționează acest post unic de Radio din peisajul jurnalistic românesc, și nu numai, cine sunt colaboratorii, dar mai ales cărui public se adresează cu prioritate, am contactat-o pe doamna Ecaterina Cîmpean, director-fondator al Radio ProDiaspora, pe care am cunoscut-o chiar în sediul UZPR, anul trecut, cu ocazia decernării Premiilor Revistei „Eminesciana”. Între participanți, erau și câțiva redactori-colaboratori ai postului, unii chiar membri ai Uniunii noastre, Filiala Presa Culturală. Ulterior, am aflat că între membrii de bază ai colectivului-fondator ai acestui post de radio se află și colega noastră, Mădălina Corina Diaconu, azi secretar-general al UZPR, cunoscut radio-jurnalist cultural. Având atâția confrați și cunoștințe comune, firesc, s-a infiripat un dialog, transformat mai apoi într-o colaborare instituțională, în urma căruia a rezultat și acest interviu, pentru care îi mulțumesc anticipat invitatei mele.

AdrianaTelescu: Scriitorul, istoricul, criticul și prozatorul Gheorghe Jurma a împlinit în 5 februarie 2025, 80 de ani. La mulți ani cu sănătate și multe împliniri spirituale!
Gheorghe Jurma: Mulțumesc!
AdrianaTelescu: Aristotel spunea că sufletul unei ființe este reprezentat de activitatea sa. Înainte însă de-a ne spune despre activitatea omului de cultură Gheorghe Jurma, aș vrea să vorbiți despre vârsta lăuntrică a sufletului lui Gheorghe Jurma.
Gheorghe Jurma: Da, o provocare interesantă, nu m-am gândit vreodată la un asemenea aspect, dar într-un fel sau într-altul, colateral, am înţeles cumva ideea că în viața omului vârsta care o are în buletin nu este întotdeauna cu aceea pe care o are în suflet. Pe care o are în ceea ce el face, în ceea ce el vrea să se definească. 80 de ani poate să fie de două ori câte 40 sau poate să fie de 4 ori câte 20. Depinde de unde și cum ne aflăm. Chiar am încercat să văd și eu dacă este vreo diferență între 80, 79 sau 75. Nu văd, nu simt, pentru că eu cred că vârsta și perspectivele vârstei (că de acum mergem spre 81 și cât o mai fi) depind de viața noastră, de proiectele noastre, depind de ce vrem să înfăptuim, pentru că dacă avem un ideal, dacă avem niște obiective clare de realizat, parcă și viața devine mai îngăduitoare cu noi și ne lasă să le îndeplinim. Dacă nu avem niciun plan și ne lăsăm copleșiți de problemele vieții, „vai cât e de scump, vai cât e de greu!”, dacă doar ne văităm, s-ar putea să ne scurtăm viața, pe când dacă privim lucrurile dintr-o altă perspectivă, care înseamnă bucuria noastră interioară, capacitatea noastră de-a interveni în această viață ca s-o facem mai bună și mai frumoasă, ne lungim viața, ne exprimăm altfel. Eu cred că avem această datorie (cred că am spus la fel și în urmă cu 10, 20 de ani), să privim lucrurile în felul acesta, că mai avem câte ceva de făcut în această viață. Fiecare om are până la urmă ceva de făcut în viață, nu trece prin apă ca gâsca, în niciun caz!
Adriana Telescu: Ce mai are de făcut scriitorul Gheorghe Jurma?