O călătorie pe urmele lui Ștefan Baciu și Andrei Codrescu, pe ruta România–Brazilia–SUA–Hawaii, via Kyoto, Japonia

Se întâmplă foarte rar ca un scriitor, cadru academic și cercetător pe tărâm literar (sau poate în orice alt domeniu) din Japonia să facă o pasiune și apoi o carieră impresionantă pe un subiect sau subiecte dintr-o țară relativ mică, aflată undeva la marginea de est a Europei, România. Între București și Kyoto sunt aproximativ 8700 km, și mă refer la această distanță gândindu-mă la zborul cu avionul. Distanța culturală poate părea și mai mare ținând cont că venind dinspre Japonia, întâlnim în drumul nostru nu doar cultura japoneză, în multe privințe atât de diferită de orice altă cultură, dar apoi, înaintând înspre vest, avem străvechea cultură chineză, cultura coreeană, apoi țările Asiei centrale adânc afectate de cuceririle imperiului mongol din Evul Mediu și apoi de imperiul sovietic, cultura persană a Iranului, apoi marile culturi ale Turciei și Rusiei, pentru ca, în fine, să poposim pe undeva pe țărmul de vest al Mării Negre, de unde România se deschide prin Dobrogea și Dunăre. (D. I.)

***

Daniel IONIȚĂ: Am prezentat în trecut, în pagini ale unor reviste literare din România (e.g. Leviathan) crâmpeie din poezia diferitelor zone ale Oceanului Pacific – de la Australia și Noua Zeelandă, la Samoa, Tonga, Fiji, Vanuatu, Papua Noua Guinee, ș.a. – locuri care, după cum ați menționat mai sus, au o cu totul altă dinamică și „flux” emoțional-ideatic din punct de vedere literar, față de cea a națiunilor continental. Prin opera dumneavoastră cu privire la Ștefan Baciu, abordați și interesul și influența lui Ștefan Baciu cu privire la poezia din bazinul Oceanului Pacific. Înțeleg că aveți un interes deosebit în acest domeniu, de înțelse la prima vedere prin faptul că Japonia este „o țară a Pacificului” care prezintă o contribuție unică la „cultura insulelor și a oceanului” – cultură pe care noi cei obișnuiți cu masele immense ale continentelor, nu ne-o putem imagina ușor. Ce ne puteți relata despre contribuția lui Ștefan Baciu la “poezia oceanelor”, ca și despre atracția dvs către aceasta?

Crescând într-o atmosferă creativă, Anișoara Laura Mustețiu a fost condusă de o pasiune adâncă de a citi și de a scrie de la o vârstă fragedă. Autoarea surprinde esența cea mai adevărată a sentimentelor, gândurilor și emoțiilor care sunt reflectate în versuri și proză. Mulți cititori s-au îndrăgostit de cărțile ei, iar prof. Florica R. Cândea o consideră „Un scriitor modern în plină ascensiune a scrierilor, care transpune realități în fine și originale subiecte.”
***

George ROCA: Unde v-ați petrecut cea mai mare parte a copilăriei? Ce cărări literare ați urmat?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Am crescut în Timișoara, într-o atmosferă înmiresmată cu creativitatea artistică a tatălui meu, poetul și sculptorul Romulus Mustețiu. Însă, copilăria și adolescența mi-au fost presărate nu numai cu armonie ci și cu mari încercări de viață. În timp, am descoperit farmecul scrisului, pe care l-am considerat ca o manifestare liberă a spiritului nostru în sfere noi, o manifestare care ar putea evoca emoții și reflecții profunde. Dar nu mi-am putut permite luxul de a scrie, doar mai târziu în viață.

George ROCA: Care este cea mai mare încercare de a scrie poezii sau proză?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Nu văd nici o încercare, dimpotrivă, când scriu poezii mă simt fericită, relaxată. Poezia, ca și viața însăși, are uneori o cale surprinzătoare, aventurieră. Dar în ultimii ani m-am îndrăgostit de proză. O iubesc! Prin ea mă simt liberă să cutreier în spații atemporale, să pictez în cuvinte imagini, scene de viață, emoții vii, palpabile, să oglindesc pe pânza vremii oameni și fapte. Cuvintele mi se par scântei ale spiritului, care izvorăsc din lumea interioară. Le dăm sens, vibrație, le eliberăm la lumina zilei și ele devin reale. Uneori, gândurile noastre, înveșmântate în cuvinte, se pierd pe calea necunoscutului. Dar alteori, ele călătoresc în lume și se odihnesc undeva sub privirea cititorului. Acolo, s-ar putea să-i exalte spiritul, să-i atingă sufletul cu miresme de stupoare și căldură.

George ROCA: Cum credeți că scrierile dumneavoastră vor inspira cititorii să călătorească într-o lume nouă, într-o lume a imaginilor?

Anișoara Laura MUSTEȚIU: Cărțile pe care le-am scris dezvăluie povești adevărate despre oameni și viață. Am încercat întotdeauna să pun profunzime în ceea ce fac, să las pe paginile lor prospețime, frumusețe, încântare, dar și învățături născute din experiențele vieții. Sunt cărți de beletristică, dar au și un caracter de dezvoltare personală.

George ROCA: După câte știu, ați publicat mai multe cărți. Ce v-a inspirat să scrieți prima carte?

George ROCA: Dragă prietene! Ne cunoaștem de mai bine de o jumatate de veac. Drumurile noastre s-au întretăiat deseori, dar în ultimii 40 de ani s-au despărțit... exilul purtându-ne pe coclaurile lumii, tu în Statele Unite, iar eu în Australia... Curiozitatea și amintirile plăcute m-au motivat să te caut... și iată că grație internetului (și în special a platformei de socializare Facebook) ne-am regăsit și am putut să reînodăm firul rupt al uitării! Ce mai faci? Cum ai ajuns în America? Ce te-a determinat să faci acest pas? Povestește-ne câteceva despre tine!

Jean SCURTU: Salutare, George! Și eu m-am bucurat că am reluat legăturile prieteniei noastre. Despre America am să povestesc puțin mai jos... despre mine în cele ce urmează. M-am născut la 14 martie 1945 în Bod-Sat, județul Brașov. Acolo, în satul meu, am terminat școala elementară. Învățam bine, îmi plăcea cartea și eram mereu premiant. Deoarece nu prea eram cu dare de mână acasă, am făcut liceul la Codlea, deoarece la Brașov era mult mai costisitor. După terminarea acestuia aș fi vrut să urmez medicina, sau geologia, dar din nou impedimentul financiar și-a arătat colții, așa m-am orientat spre Facultatea de Mecanică din Brașov. Am fost la câteva cursuri de pregătire - unde mă așteptau șase materii pentru examenul de admitere - dar am văzut un aviz pe ușa institutului de la Facultatea de Silvicultură, unde erau doar 4 examene. Eu nu știam că e singura facultate de acest profil din țară și că erau 6 concurenți pe un loc. În plus, la mine în Bod-Sat, nu erau pădurari sau ingineri silvici care să mă îndrume. Nu m-am mai dus la pregătire pentru mecanică și am stat acasă și timp de o săptămână am învățat... pentru silvicultură! Și așa am avut succes și am intrat în 1963. Am terminat facultatea în 1968 și după ce mi-am cheltuit puțini bani pe care îi aveam intr-o excursie pe litoral, la Mamaia, în septembrie a acelui an am poposit la Oradea, la I.S.P.F. (Institutul de Studii și Proiectări Forestiere, unde am fost repartizat. Neavând pe nimeni acolo, am locuit la hotelul Rimanoczy într-o cameră cu alte 10 persoane subțiri la punga ca mine. În zile urmatoare am mers la înstitut, unde am primit 300 de lei și ordinul de seviciu de a pleca în pădure până la terminarea campaniei forestiere din noiembrie. Când m-am reîntors la Oradea, mi-am găsit o cameră de închiriat, împreună cu un fost coleg de facultate... Vremurile și începutul carierei au fost destul de grele pentru mine.

„A plecat și tata,
a plecat și mama,
a plecat și Mircea,
a plecat și Isabella...
iar eu am rămas...
tot mai tristă și însingurată”

George ROCA: Bazându-mă pe principiul „Scripta Manent” îmi place să descopăr cât mai multe date din viața persoanelor pe care le intervievez. Vă mulțumesc anticipat pentru răbdarea și detaliile răspunsurilor date. V-aș ruga pentru început să îmi relatați câteva amintiri din copilărie, despre locurile natale, familie, idealuri de adolescent…

Carmen SĂBĂU: Dacă spuneți că „Scripta Manent”, am să încerc să țin piept avalanșei de întrebări pe care mi le-ați pus. Vă mulțumesc! Să începem cu „Începuturile”. Mai întâi despre familie.

Am făcut ochi, în 24 aprilie 1933, la Cluj, cum era modă pe atunci: acasă, dar nu cu moașă, ci cu doctor. Tatăl meu, Gheorghe (de obicei numit George) Grigorescu - născut la 17 noiembrie 1900, în comună Vela de lângă Craiova, decedat la 29 august 1972, în comună Mănăstirea, Călărași - după terminarea Liceului Regele Carol I de la Craiova, a plecat la Constanța, unde a intrat în Aviație. De-acolo a fost trimis la Școala de Piloți Militari de la Tecuci.

Părinţii mei s-au cunoscut la Tecuci, locul unde tatăl meu - sublocotenent pe atunci - fusese cazat cu chirie la familia Chiriac (Ştefania și Marin), părinţii mamei mele, pe strada Anton Cincu nr. 5. Mama, Antoaneta Maria Chiriac-Grigorescu - născută la 25 decembrie 1912 la Tecuci, România, decedată la 6 decembrie 2011, la Bolingbrook, Illinois, SUA - era o elevă foarte ambițioasă – tot timpul premiantă – cu multă voință, tărie și curaj. Citea mult și-i plăceau rochițele cochete. Tata era un bărbat frumos, chipeș... ca toți aviatorii. Tăcut, autodidact – pasiunile lui erau cititul și artele - pictură și sculptură, pe care le practica din plăcere și cu talent, în timpul liber, căci nu făcuse nicio școală de arte. Era extrem de disciplinat, corect și muncitor și mergea la „Flotilă” și dupămasa și deseori chiar și sâmbăta, „să nu cumva să se întâmple ceva și să fie acolo pentru a măsuri”. Aceste calități, l-au urmat toată viața și au făcut să fie foarte bine văzut la Marele Stat Major, ceeace l-a ajutat să avanseze foarte rapid.