O călătorie pe urmele lui Ștefan Baciu și Andrei Codrescu, pe ruta România–Brazilia–SUA–Hawaii, via Kyoto, Japonia

Daniel Ioniță în interviu cu scriitorul, cercetătorul literar, exeget și biograf literar al lui Ștefan Baciu – Profesorul Doctor Yoshiro Sakamoto de la Universitatea din Kyoto, Japonia – despre, între altele, suprinzătoarea (pentru noi!) călătorie a domniei sale pe teritoriul poeziei românești contemporane. Și nu numai...

***

Daniel IONIȚĂ: Se întâmplă foarte rar ca un scriitor, cardu academic și cercetător pe tărâm literar (sau poate pe orice alt tărâm) din Japonia să dezvolte o pasiune, și apoi o carieră impresionantă în într-un subiect, sau subiecte, privind o țară relativ mică, aflată undeva la margine de est a Europei, în speță România. Între București și Kyoto sunt, în zbor de avion, aproximativ 8700 km. Distanța culturală poate apărea și mai vastă, ținând cont că venind dinspre Japonia, întâlnim în drumul nostru nu doar cultura japoneză, în multe privințe atât de diferită de oricel altă cultură, dar apoi, înaintând înspre vest, avem străvechea cultură chineză, cultura koreană, apoi țările Asiei centrale adânc afectate de cuceririle imperiului mongol din evul mediu și apoi de imperiul sovietic, cultura persană a Iranului, apoi marile culturi ale Turciei și Rusiei, pentru ca, in fine, să poposim pe undeva pe țărmul de vest al Mării Negre, de unde România se deschide prin Dobrogea și Dunăre. Dar înainte de a intra în subiectele de cercetare în domeniul literar, ce anume ar trebui să cunoască cititorii noștri despre Yoshiro Sakamoto, dincolo de cariera academică, pasiunea pentru literatura Pacificului, și cea legată de România? Pentru fiecare din noi, familia, părinții, locurile unde ne-am petrecut copilăria, prietenii – sunt importante, aproape sacre. Să începem cu începutul: Ce ne puteți destăinui despre începuturi și copilărie?

George ROCA: Mă bucur mult că ați acceptat acest interviu. Vă admir pentru munca depusă pe tărâmul social și cultural. Ați făcut multe fapte minunate pe care majoritatea oamenilor de bună credință și le-ar dori să le realizeze. De aceea ați fost numită „O perlă de valoare a orașului Oradea”. Vă rog să ne spuneți ce v-a motivat în această muncă?

Miorița SĂTEANU: Motivația activității mele este o sinceră dorința de a fi de folos și de a ajuta oamenii, cu toată priceperea și dăruirea mea. Acest sentiment este implantat în sufletul și atitudinea mea încă din anul 1950, când eram elevă la Liceul Sanitar din Oradea și învățam tehnica îngrijirii și aplicării tratamentului medical pentru bolnavi. Dorința mea a fost să devin medic! Dintr-o serie de motive ale reglementărilor Ministerului Învățământului din perioada anului absolvirii (1954) - nu a fost posibil să urmez Facultatea de Medicină și Farmacie pentru a deveni medic fapt pentru care am profesat ca asistent medical și asistent de transfuzii de sânge, perfuzii cu medicamente, plasma ș.a. la Spitalul de Obstetrică și Ginecologie Oradea. Meseria cea mai potrivită sufletului meu a fost cea prin care am stat la căpătâiul bolnavului și am alinat suferințele și necazurile lui.

George ROCA: Ce v-a determinat totuși să faceți atâtea fapte caritabile?

Miorița SĂTEANU: Fiecare persoană se întoarce odată spre prima lui dragoste - aceasta a fost pentru mine OMUL... cu toate problemele lui sociale sau de sănătate. Poezia dedicată mie de către poeta județului Bihor, doamna Sabina Măduța se termină cu strofa: „Atâtea frunți a mângâiat,/ Atâtea inimi a veghiat,/ Atâtea nopții de pază-a stat,/ Să-nvingă VIAŢA ne-ncetat//”. Iar în altă strofă scrie: „Nu i-a ales pe buni de răi,/ Condusă de dorinţa/ Oricare semen să-l ajute/ Să-nfrunte suferinţa//”. Acesta este motivul pentru care azi, dar întotdeauna, sunt alături de cei în al căror suflet domnește o dorință de a fi ajutați, în a căror inimă s-a cuibărit părerea de rău, în al căror cuget a înflorit speranța de a fi corect, cinstit, bun și respectos și poate și dorința de a nu provoca niciodată rău sau pagubă altei persoane. De aceea încerc să respect cuvintele Domnului: „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți.”

George ROCA: Pentru a vă cunoaște mai bine cititorii nostri ar fi necesar sa ne povestiți câteva instantanee din viața dumneavoastră.

George ROCA: Baki Ymeri, un nume de rezonanță în literatura română contemporană și nu numai! Câteva cuvinte despre dumneavoastră. Când și de ce v-ați stabilit în România?

Baki YMERI: Am venit în Patria Mamei mele în Ianuarie 1971. De atunci am revenit de câteva ori, iar în anul 1990 m-am stabilit în București - capitala mondială a inspirației poetice!

George ROCA: Ce va atras cel mai mult spre „România literară”? Primi pași pe care i-ați făcut pe acest tarâm...

Baki YMERI: M-au atras frumoasele românce și literatura frumoasă, mai ales poezia. Primii pași spre universul literar românesc a fost tot în 1971.

George ROCA: Sunteți un talentat traducător albanezo-român și viceversa. Deținător al Premiului „Balcanica” pentru traduceri (Brăila, 2010). Ați tradus până în prezent peste 100 de scriitori/poeți români în limba albaneză. Cum a fost
posibil o asemenea munca „titanică”, ce v-a determinat?

Baki YMERI: Această muncă „titanică” literară, a fost binevenită, frumoasă și extraordinară. Prima întâlnire literară a fost cea metaforică și imaginară cu marele Eminescu și poemele domniei sale. L-am admirat și l-am tradus în limba albaneză, despre care titanul literaturii române spunea: „Eu cred că albaneza ar fi cea mai flexibilă limbă din lume.”

George ROCA: Veșnic motivat de o voință extraordinară în a face sacrificii pentru afirmarea valorilor naționale ale albanezilor și românilor, ați primit recunoștința celor pe care i-ați promovat în scris? Dar a forurilor de specialitate din aceste două țări?

Baki YMERI: Forurile de specialitate din aceste două țări m-au onorat cu câteva premii,
mai alea Ambasada Albaniei din România...

George ROCA: Ați putea să nominalizați/descrieți cațiva autori pe care i-ați promovat?

„O carte bună se va remarca la răsfoirea fugară, are ceva indescriptibil”

Camelia Iuliana RADU – este poetă, membră a Uniunii Scriitorilor din Romania, autoare a 20 de volume de poezie și a câtorva de proză scurtă. Este redactor șef al Revistei de cultură și literatură „REXPUBLICA”, președinta cenaclului literar „MUZANT” din Ploiești, unde își are reședința, după 30 de ani petrecuți în municipiul Brăila, unde s-a format literar artistic. Volumele de poezie cu care s-a remarcat sunt: „TangerineTango” (Editura Grinta), „OMAN” (Editura Karta graphic), „NORR și DESAPARECIDA” (Editura Tracus Arte), „Jucăm Lenin” (Editura Paralela 45), „Toluen” (Editura Creator), „Ziua în care am devenit monstru” (Editura Vinea). Cel mai nou volum este „Schimb de noapte, o antologie bilingvă, română-germană” (Editura Avalon). Licențiată în psihologie la Universitatea din Sibiu, este preocupată de problemele mediu, de poluarea industrială, fiind președinta Asociației „Stop poluării orașului Ploiești”, organizând proteste, conferințe, participând la emisiuni la Radio și TV, fiind o voce puternică, încă din 2016.

****
Cristina Oprea: Cum v-ați apropiat de scris?

Camelia Iuliana Radu: Am terminat de învățat scrierea alfabetului și țin minte că ajunsă acasă, de la școală, am spus entuziastă, spre uimirea părinților: în sfârșit, sunt liberă! Adică, ce vrei să spui? m-a întrebat mama. De aici înainte, pot să scriu poveștile mele. Și m-am ținut de cuvânt, așa că am fost trimisă de învățătoarea mea la cenaclul literar al tinerilor din Brăila, oraș în care am trăit până la vârsta de 30 de ani, când am fost furată de un ploieștean. La 8 ani, poeziile mi-au apărut în placheta literară Licăriri la Dunăre, alături de premianții pentru literatură ai orașului; pe vremea aceea, era o școală literară puternică de tineri poeți, în oraș. Am apărut cu versuri și în antologia literara Crisalide (Ed. Ion Creangă, București), într-o selecție (proză, poezie) a scriitorului Tudor Opriș, supranumit descoperitorul de talente. De data aceasta, eram alături de Ion Mureșan, Florin Iaru, Magda Cârneci, Adrian Pintea, Liviu Papadima și mulți poeți cunoscuți azi. Tot așa, eram cea mai mica, iar volumul se deschide cu poezia mea, Roua.

Cristina Oprea: Ce mentori ați avut?