„Povestea mea cu România, a început în luna ianuarie 1971, când am terminat armata, m-am hotărât să-mi iau o pauză de regenerare, și, unde putea fi mai bine, decât într-un un loc departe de tot ce îmi putea aduce aminte de stress-ul milităriei. La București, fusesem în 1969, amintirile erau frumoase și acolo erau bunici, unchi, verișori și prieteni. Trebuia să stau o lună…, dar am rămas aproape opt ani de zile. Am cântat la bar la Atheneè Palace, m-am înscris la facultate la Stomatologie, am avut noroc să intru în cercul cântăreților de folk, și, prin ei, am ajuns la Cenaclul Flacăra! Radio, televiziune, teatre, concerte în toată țara, alături de cei mai mari artiști din orice activitate culturală, dar și cei mai importanți intelectuali de atunci, poeți și scriitori, academiceni, chiar sportivi medaliați la olimpiade și la campionatele mondiale, chiar și mulți oameni simpli, dar inimoși și dragi. Aș putea scrie o carte, dar sunt puțin leneș, încă nu m-am urnit!”.
***

Ana MOROȘANU MAGDIN: Dragă Evandro, cum a început anul 2023 pentru tine, cum este acest an pentru sufletul tău?

Evandro ROSSETTI: Anul a început bine, în liniște, în familie, așa cum îmi place mie, cu ai mei lângă mine.  După o anumită vârstă, este lucrul cel mai important! Mai ales cu tot răul  care se întâmplă în lume, mă consider foarte norocos că mă pot bucura de sănătate, de familie, de prieteni.

Ana MOROȘANU MAGDIN: Evandro, te-am ales pentru acest interviu, la început de drum, când, AmbasadorVipPress, și-a deschis sufletul și este pregătit să primească români valoroși, ambasadori adevărați în lume, iar tu, în perceperea mea, ești unul dintre ei, unul de frunte! Ce înseamnă pentru tine, acest nou proiect al meu?

Evandro ROSSETTI: Proiectul tău, este, ca de obicei, foarte interesant; nu e simplu să menții atenția cititorilor, presupun că seamănă foarte mult cu încercarea noastră de cantautori, să nu dezamăgim publicul, care se așteaptă ca fiecare nouă realizare să fie la înălțimea așteptărilor. Dar tu știi foarte bine această meserie, și, desigur, va fi un nou succes! Bravo, Ana!

Petru Popescu, prozatorul care ne cucerise prin anii ’70 cu romanele sale. El se impusese atenției odată cu schimbul de generație, ce primenise exuberant peisajul prozei cu nume precum: Augustin Buzura și Nicolae Breban, Fănuș Neagu, Constantin Țoiu, D.R. Popescu și Nicolae Velea, George Bălăiță, Ștefan Bănulescu, Mircea Horia Simionescu, Dumitru Țepeneag și Alexandru Ivasiuc.

Numele lui Petru Popescu a dispărut, din ordin politic, de pe ecranul literaturii române câțiva ani mai târziu. În mod fals, multora li s‑a părut că el a rămas absent aproape patru decenii. Participarea la o reuniune internațională a Cenaclului „Destine Literare” de la Montreal, Canada, m‑a pus de curând în legătură directă cu colegul meu de generație (Ne‑am născut la distanță de câteva zile...). Am simțit nevoia, o nevoie lăuntrică irepresibilă, să‑i propun scriitorului Petru Popescu un dialog care a început astfel:

Anca SÎRGHIE: Abia devenit romancierul tinerei generații în anii ’68‑’73 din secolul trecut, prozatorul Petru Popescu s‑a văzut extirpat din ordin ceaușist, odată cu plecarea din țară. Simțim nevoia să aflăm astăzi: Cine a fost în fapt scriitorul Petru Popescu, cum a evoluat creația sa după plecarea din țară și, mai ales, cum a continuat până în prezent receptarea operei sale în România și peste hotare?

Petru POPESCU: Mai întâi, nu sunt de acord că am „strălucit” numai până în ‘73, ceea ce nu e corect: știu din prea multe surse că citirea cărților mele s‑a întins două decenii peste acel moment. Când am fost prima oară în România, zile evocate în „Întoarcerea” (ai citit‑o?) am întâlnit cititori noi și vechi în fiecare zi, iar ei au continuat odată cu retipărirea romanelor „Prins” și „Dulce ca mierea e glonțul patriei”. Altfel, n‑aș fi făcut săli pline în turneul de zece orașe cu „Supleantul” (l‑ai citit?).