Shakespeare, muzică și lumină românească pe scena diasporei

În seara de 26 aprilie 2026, la Palmerston Library Theatre din Toronto, Alma Creations a adus în fața publicului spectacolul „Vis venețian”, o creație așezată sub semnul lui Shakespeare, al Veneției, al teatrului, al muzicii și al dansului. A fost una dintre acele seri în care comunitatea românească nu vine doar să privească un eveniment cultural, ci se regăsește, pentru câteva ceasuri, în lumina lui. Pe scenă, într-un spațiu sobru, cu fundaluri vizuale inspirate de arhitectura și atmosfera venețiană, s-au întâlnit cuvântul dramatic, muzica de operă, dansul, imaginea proiectată și emoția vie a actorilor. Dincolo de decor, costume și lumină, spectacolul a avut o respirație aparte: respirația unei munci făcute cu credință în frumusețe și cu dorința de a aduce, în inima Toronto-ului, o formă nobilă de teatru românesc.

Alma Creations, agenție de impresariat și producție artistică înființată în 1997, cu primul spectacol prezentat în aprilie 1998, înseamnă, în esență, munca și dăruirea soților Luisa și Gelu Apostol. În jurul lor s-au adunat, de-a lungul timpului și mai ales în acest proiect, colaboratori prețioși, fiecare contribuind la conturarea unui act artistic care a cerut nu doar talent, ci și răbdare, încredere și multă muncă nevăzută.

„Vis venețian” pornește din universul tragediei „Othello”, dar nu rămâne în limitele unei simple reluări. Programul serii vorbește despre „Apocrife shakespeariene”, texte care sugerează o lectură liberă, poetică, personală a lumii shakespeariene. Poemele apocrife au apărut în revista Institutului Cultural Român, „Lettre Internationale”, în numărul din noiembrie 2025, într-un grupaj dedicat unor personaje shakespeariene. După întoarcerea de la Veneția, s-a adăugat și poemul despre Emilia, text care a cerut un timp îndelungat de lucru și o așezare aparte în economia spectacolului. Nu am simțit că avem în față doar un text clasic readus pe scenă, ci o reimaginare a lui, o coborâre în zonele tulburi ale iubirii, geloziei, vinovăției, manipulării și adevărului spus cu preț mare. Veneția din acest spectacol nu este doar un loc. Este o stare. Este frumusețe și neliniște, apă și oglindire, fast și vulnerabilitate, mască și dezvăluire. Pe ecran, imaginile venețiene au însoțit acțiunea ca o memorie vizuală, schimbând atmosfera de la lirism la tensiune, de la vis la prăbușire.

„Eu nu sculptez pasărea, ci zborul.”
(Constantn Brâncuși)

Prezentul studiu își propune să evidențieze rolul fundamental al credinței în Dumnezeu în configurarea viziunii artistice a marelui Constantin Brâncuși, demonstrând că opera sa sculpturală nu poate fi înțeleasă în afara unei dimensiuni spirituale profunde, de sorginte creștină, mai vizibil o influență de origine creștin-ortodoxă. Printr-o analiză a mărturisirilor artistului și a interpretărilor teologice contemporane, se conturează imaginea unui creator inspirat pentru care arta reprezintă o formă de slujire și o cale de apropiere de Absolut.
     
În cazul lui Constantin Brâncuși, actul artistic transcende esteticul și se înscrie într-o experiență de ordin spiritual. Sculptura devine, astfel, nu doar o modelare a materiei, ci o formă de revelație, o descoperire a esenței ascunse în lucruri. Această viziune își are originea în universul spiritual al copilăriei sale, marcat de tradiția satului românesc, unde credința ortodoxă, icoana și rânduiala liturgică constituiau fundamentul existenței cotidiene.

Constantin Brâncuși a înțeles arta ca pe o lucrare a harului, iar pe artist ca pe un slujitor al lui Dumnezeu; întreaga lui operă și mărturisire spirituală confirmă această viziune profund creștin‑ortodoxă. Opera lui are o rădăcina spirituală deoarece el a crescut în atmosfera profund religioasă a satului gorjenesc, unde icoana, cântarea și rânduiala ortodoxă formau respirația vieții. Criticii subliniază că arta populară românească și credința ortodoxă au fost izvoarele fundamentale ale inspirației sale. Patriarhul Daniel, care era pasionat de opera brâncușiană cunoscând-o bine, arată că tradiția bizantină – cu interdicția reprezentării sculpturale a chipului și accentul pe simbol – a modelat gândirea lui Brâncuși, orientându-l spre forma esențializată, spre „geometria sacră” care transfigurează materia. Sculptorul Brâncuși se considera ca unealtă a lui Dumnezeu. Una dintre cele mai clare mărturisiri ale sale este afirmația: „Artistul nu e decât o smerită unealtă în mâinile lui Dumnezeu – Creatorul.” Această idee exprimă o teologie a creației în care omul nu este autor absolut, ci co‑lucrător cu Dumnezeu, participând la lucrarea divină prin har și smerenie. Brâncuși nu vede arta ca pe o afirmare a ego‑ului, ci ca pe o slujire complexă. De aceea el „creează ca un Dumnezeu…”, fiindcă există o ierarhia sacră a creației. Celebrul aforism – „Creează ca un Dumnezeu, ordonă ca un rege, muncește ca un sclav” – nu este doar o simplă chemare, fiindcă această triadă exprimă ascetismul artistic, apropiat de nevoința monahală. Comuniunea cu Dumnezeu este condiția înțelegerii lumii. Brâncuși afirma că apropierea de Dumnezeu‑Creatorul este condiția înțelegerii artei și a lumii. Criticii confirmă că el vedea arta ca pe o epifanie a luminii divine, o continuare a liturghiei cosmice. Patriarhul Daniel, care  îl adora, subliniază că Brâncuși considera arta „un mijloc de propagare a ideilor religioase, încă din zorii umanității, fiindcă există o smerenie în fața Absolutului.” Deși a atins culmile artei moderne, Brâncuși rămâne conștient de distanța infinită dintre om și Dumnezeu, căci spune: „Nu putem să‑L ajungem niciodată pe Dumnezeu, însă curajul de a călători spre El rămâne important.” Această frază este o veritabilă definiție a vieții duhovnicești: drumul, nu posesia; căutarea, nu triumful. Ultima lui mărturisire a fost așteptarea lui Dumnezeu. Cu puțin înainte de moarte, sculptorul a spus: „Îl voi aștepta pe Bunul Dumnezeu în atelierul meu.” Mărturia este confirmată de surse contemporane și evocată de Patriarhul Daniel astfel: „Brâncuși simțea că se află „foarte aproape de Bunul Dumnezeu și că nu mai are decât „să întindă o mână spre El”.

Drumul spre Câmpu Cetății n-a fost doar drum, ci deschidere. Nu a cărării, ci a lui. În mașină, printre dealurile ce se lăsau în valuri moi ca niște pleoape obosite, Kincses Elemér a început să vorbească într-o română care, de la o întâlnire la alta, se rotunjește ca piatra de râu în apă lină. Îl simțeam cum caută cuvintele, cum le prinde, cum le așază, cum le îmblânzește. Uneori se oprea, ridica sprânceana, își mușca buza, apoi continua, ca un copil care învață o poezie și vrea s-o spună frumos, nu corect.

Era ca și cum limba română, pentru el, nu mai era instrument, ci punte, una pe care o zidea cu migală, doar pentru mine. Așa cum alții au o cană preferată sau un scaun preferat, el are acum o limbă preferată, limba în care mă poate atinge fără să mă atingă.
Și poate că tocmai această atingere fără atingere e forma lui de tandrețe târzie, ca raza ce trece prin geam și încălzește fără să atingă.

Pe drum, a început să-și desfacă trecutul cu naturalețea celui ce deschide o carte scrisă în lumină și umbră. A vorbit despre tatăl lui cu sinceritate aproape copilărească, ca și cum ar fi recunoscut o slăbiciune: „Tata iubea femeile... frumosul... lumina. Cred că de la el am moștenit nevoia asta de a privi femeile ca pe niște tablouri vii.” A spus-o cu un zâmbet care nu era nici ironic, nici vinovat, ci doar împăcat.

În acel zâmbet am citit nu doar amintirea tatălui, ci și împăcarea cu propriile lui rătăciri. Despre mama lui a vorbit altfel, cu tandrețe care i-a înmuiat vocea. „Mama era vulnerabilă... prea bună... prea tăcută. Nu știa să răspundă oamenilor răi. Nu era în firea ei.” În timp ce povestea, am simțit că în el trăiesc două moșteniri contradictorii: forța tatălui și fragilitatea mamei. Iar între ele, el, bărbat care a învățat să fie puternic fără să devină dur și vulnerabil fără să devină slab.

(Ciclul: Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman)

IISUS HRISTOS E CAPUL BISERICII SALE!
„Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem, să credem toate
pentru El, Care este capul – Hristos!” (Ap.Pavel, Efeseni 4,15)

Această parte minunată a corpului uman are menirea de a fi coroana trupului în care trebuie să se asume viața pământeană spre a urca la cer prin virtuțile sacre: onoare, credință, fidelitate, demnitate, curaj, suveranitate, iubire, nimbul martiriului, al cuviosului, aura sfințeniei.

Capul Omului, grație formei sale sferice, poate fi comparat după filosoful traco-get Platon, cu un univers și în genere simbolizează numărul unu, avântul principiului activ, perfecțiunea, soarele, divinitatea. Ca pisc al trupului uman poate întruchipa personalității firești următoarele caracteristici: conducere, încoronare, rânduială, încununare, lămurire, smerenie, spiritul manifestat, plecăciune, forță, semnele izbăvirii, biruinței ori cele ale înfrângerii.

Smeritul Monah Maxim, tâlcuiește astfel simbolul capului acoperit: prin bărbat înțelege mintea activă și mintea care se exercită în contemplația naturală; el trebuie să se roage sau să proorocească fără să aibă deasupra vreo pornire sau altceva trecător, ci doar un scop evlavios și un sens al credinței curate și drepte, adică mintea îndrăgostită de teologia mistică. Prin femeie înțelege deprindere a minții active și percepție orientată în chip natural spre lucrurile sensibile. (Meditație la Medicina Biblică – Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica – Asociația Medicală Creștină Christiana, București – 1992)

„Dar voiesc ca voi să știți că HRISTOS este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu!” (I Corinteni 11, 3) „Orice bărbat care se roagă sau proorocește, având capul acoperit, necinstește capul său. Iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul. Căci bărbatul nu trebuie să-și acopere capul, fiind chip și slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (I Corinteni 11, 4-5, 7) O singură excepție s-a ivit în istoria lumii când Maria Magdalena s-a rugat cu capul descoperit Mântuitorului nostru Hristos, sub șuvoiul lacrimilor de foc, ștergându-I picioarele cu părul capului ei, întruchipând astfel o smerenie profundă și o dragoste sacră, înflăcărată.