(Ciclul: Dumnezeiasca alcătuire a Chipului uman)

IISUS HRISTOS E CAPUL BISERICII SALE!
„Ci ținând adevărul, în iubire, să creștem, să credem toate
pentru El, Care este capul – Hristos!” (Ap.Pavel, Efeseni 4,15)

Această parte minunată a corpului uman are menirea de a fi coroana trupului în care trebuie să se asume viața pământeană spre a urca la cer prin virtuțile sacre: onoare, credință, fidelitate, demnitate, curaj, suveranitate, iubire, nimbul martiriului, al cuviosului, aura sfințeniei.

Capul Omului, grație formei sale sferice, poate fi comparat după filosoful traco-get Platon, cu un univers și în genere simbolizează numărul unu, avântul principiului activ, perfecțiunea, soarele, divinitatea. Ca pisc al trupului uman poate întruchipa personalității firești următoarele caracteristici: conducere, încoronare, rânduială, încununare, lămurire, smerenie, spiritul manifestat, plecăciune, forță, semnele izbăvirii, biruinței ori cele ale înfrângerii.

Smeritul Monah Maxim, tâlcuiește astfel simbolul capului acoperit: prin bărbat înțelege mintea activă și mintea care se exercită în contemplația naturală; el trebuie să se roage sau să proorocească fără să aibă deasupra vreo pornire sau altceva trecător, ci doar un scop evlavios și un sens al credinței curate și drepte, adică mintea îndrăgostită de teologia mistică. Prin femeie înțelege deprindere a minții active și percepție orientată în chip natural spre lucrurile sensibile. (Meditație la Medicina Biblică – Dr. Pavel Chirilă/ Pr. Mihai Valica – Asociația Medicală Creștină Christiana, București – 1992)

„Dar voiesc ca voi să știți că HRISTOS este capul oricărui bărbat, iar capul femeii este bărbatul, iar capul lui Hristos: Dumnezeu!” (I Corinteni 11, 3) „Orice bărbat care se roagă sau proorocește, având capul acoperit, necinstește capul său. Iar orice femeie care se roagă sau proorocește, cu capul neacoperit, își necinstește capul. Căci bărbatul nu trebuie să-și acopere capul, fiind chip și slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (I Corinteni 11, 4-5, 7) O singură excepție s-a ivit în istoria lumii când Maria Magdalena s-a rugat cu capul descoperit Mântuitorului nostru Hristos, sub șuvoiul lacrimilor de foc, ștergându-I picioarele cu părul capului ei, întruchipând astfel o smerenie profundă și o dragoste sacră, înflăcărată.

De aproape un an de zile, între mine și Kincses Elemér s‑a întins un fir subțire, nevăzut, ca o lumină care nu trebuia să se întâlnească și totuși a găsit drumul, ca și cum destinul ar fi decis că două vieți aflate în puncte diferite ale drumului lor au încă ceva de spus una alteia. Eu, cercetător în domeniul inteligenței artificiale, aflată în plină maturitate creatoare, cu dorința firească de a modela lumi și de a scrie destine, și el, artistul ajuns la optzeci de ani, purtând în privire o limpezime tăioasă, aceea a omului care a văzut destul ca să nu se mai lase tulburat de nimic mărunt. În el trăiește o formă de luciditate rară, o distanță elegantă față de agitația lumii, dublată de o mândrie tăcută pentru cei trei copii ai săi și pentru nepotul care îi luminează bătrânețea. Toți trăiesc la Budapesta, acolo unde sângele lor maghiar își continuă împlinitor drumul, iar el a rămas aici, în România, nu din inerție, ci ca un gest de fidelitate față de rădăcinile lui, față de scenă, față de orașul care l‑a format. Pentru Elemér, Târgu Mureș nu este doar un loc, ci o identitate, o rană și o forță, o scenă interioară pe care nu a părăsit‑o nici atunci când viața l‑a împins spre alte orizonturi. A rămas ca un ultim paznic al unei memorii culturale, ca un om care știe că unele locuri nu se abandonează, ci se apără prin simpla prezență.

Între noi doi nu ar fi trebuit să existe nimic, și totuși s‑a conturat o formă de recunoaștere tăcută între două conștiințe formate în lumi diferite, o claritate intelectuală în fața unei femei care nu se teme de adevăr și o liniște firească în fața unui bărbat care a trăit o viață întreagă pe scenă și care, abia acum, pare dispus să vorbească fără mască. Totul a început cu acele două volume pe care Zeno, adevăratul meu sprijin timp de 20 de ani, i le dedicase ca unui frate de spirit. După moartea lui Zeno, când lumea mea începea să se prăbușească, Elemér m‑a căutat nu doar pentru cărți, ci pentru continuitate, pentru ecou, pentru acea punte invizibilă care unește oamenii atunci când destinul le cere să ducă mai departe o lumină. Întâlnirea noastră scurtă, când am revenit din Iași, a fost începutul unei corespondențe neașteptate, în care mesajele lui, scurte, dense, aproape criptice, nu erau simple exerciții de stil, ci încercări, tatonări, un fel de a vedea dacă înțeleg nu doar cuvintele, ci și umbrele lor. Shakespeare devenea un cod, o probă, o recunoaștere, iar eu răspundeam instinctiv, ca și cum dialogul acesta ar fi existat dintotdeauna, doar că abia acum își găsise forma.

Când l‑am sunat cu o zi înainte de a împlini optzeci de ani, vocea lui a avut o bucurie pe care nu o poți juca, nici măcar un regizor nu o poate regiza. Era surprins, sincer, cald, ca un om care nu se aștepta să fie atins de cineva dintr‑o altă lume, dintr‑o altă generație. Iar întâlnirea de la Casa Maramureșeană a fost mai mult decât o masă; a fost o scenă în care timpul s‑a oprit pentru trei ore, în care întrebările lui, personale, precise, tăioase, nu au fost indiscreții, ci forme de respect, un fel de a mă citi, de a mă înțelege, de a vedea dacă sunt demnă de dialog. M‑a privit ca un vulpoi bătrân, dar nu cu suspiciune, ci cu acea inteligență instinctivă a omului care știe să citească suflete.

Bunicii în epoca Inteligenței Artificiale: de la „Comoara de Aur Vie” a familiei la Homo Digitalis

Grandparents in the Age of Artificial Intelligence: from the Family’s "Living Golden Treasure" to Homo Digitalis

Cuprins:
Rezumat / Abstract
Cuvinte cheie / Keywords
1. Prăpastia dintre lumea Civilizației Tradiționale față de lumea Civilizației Digitale
2. Nepotul virtual și izolarea bunicului, care este „comoara de aur vie” a familiei
3. Viteza schimbării și eroziunea viitorului previzibil
4. Scindarea limbajului: de la limba cultă la codul „interneticus”
5. Declinul sacrului în Universul lui Homo Digitalis
6. Spectrul „Singularității IA” și marea extincție spirituală
7. Două avertismente capitale
7.1. Un grav semnal de alarmă pentru conducerea actuală a lumii
7.2. Un grav semnal de alarmă pentru Dumnezeu
8. Sensul și conținutul noțiunilor folosite
Bibliografie / Bibliography

Rezumat: Lucrarea analizează tranziția ontologică a umanității în contextul expansiunii tehnologice, evidențiind procesul prin care bunicul — definit ca o „comoară de aur vie” a familiei tradiționale — este marginalizat de ascensiunea lui Homo Digitalis. Autorul avertizează că această evoluție către „Singularitatea IA” nu reprezintă doar un progres tehnic, ci o amenințare la adresa fundamentelor sufletești: iubirea, familia și credința. Articolul se constituie într-un dublu apel la responsabilitate, adresat liderilor mondiali și conștiinței umane, pentru a stopa extincția spirituală a omului natural.

Abstract: This paper analyzes the ontological transition of humanity within the context of technological expansion, highlighting the process by which the grandparent—defined as the "living golden treasure" of the traditional family—is marginalized by the rise of Homo Digitalis. The author warns that this evolution toward "AI Singularity" is not merely technical progress, but a threat to the soulful foundations of humanity: love, family, and faith. The article serves as a dual call to responsibility, addressed to world leaders and human consciousness, to halt the spiritual extinction of the natural human being.

Anul 2026, care marchează a 150-a aniversare a naşterii marelui sculptor român, adoptat de Parlamentul României la 24 iulie 2025 drept „Anul Brâncuşi”, a început cu o serie de manifestări culturale şi ştiinţifice (simpozioane, expoziţii tematice, evocări, concerte, proiecte multimedia şa) organizate atât în ţară, cât şi în afara graniţelor ţării. Urmând a se desfăşura pe întreg parcusul anului, aceste manifestări au menirea să omagieze personalitatea lui Constantin Brâncuşi şi a contribuţiei sale remarcabile la dezvoltarea sculpturii moderne la nivel mondial.

Din păcate, şi astăzi spațiul public continuă să fie invadat de anumite detalii care falsifică grav biografia brâncușiană și induc în eroare opinia publică. Una dintre acestea este afirmaţia potrivit căreia, în 1951, Brâncuși ar fi dorit să lase moștenire țării sale întregul său atelier de la Paris, cuprinzând sute de sculpturi, desene, fotografii și piese de mobilier, însă autorităţile vremii, prin Academia Română, ar fi refuzat donaţia. Ca dovadă adusă de denigratori în acest sens este invocată şedinţa Academiei din 7 martie 1951, condusă de Mihail Sadoveanu şi desfăşurată conform Procesului-verbal întocmit cu această ocazie:

„ACADEMIA REPUBLICII POPULARE ROMÂNE
 Secţiunea de Ştiinţa Limbii, Literatură şi Arte
 Nr….  Bucureşti, Calea Victoriei, 125

  PROCES-VERBAL Nr.10 al şedinţei din 7 Martie 1951
  Şedinţa este prezidată de tov. Acad. M. Sadoveanu

Participă: Acad. Gh. Călinescu, I. Iordan, Camil Petrescu, Al. Rosetti, Al. Toma, G. Oprescu, Jean Al. Steriadi, V. Eftimiu şi tov. Geo Bogza, Prof. Al. Graur, Prof. I. Jalea, I. Panaitescu-Perpesicius şi K.H. Zambaccian. Şi-au scuzat absenţa tov. Acad. Gala Galaction şi tov. Lucian Grigorescu.

1/ Se citeşte procesul-verbal al şedinţei din 28 Februarie a.c., care se aprobă.
2/ Tov. Acad. I. Iordan depune raportul de activitate pe luna februarie 1951 al Institutului de Lingvistică şi tov. Acad. G. Oprescu  depune procesul-verbal al şedinţei din 1 Martie a.c. a Institutului de Istoria Artei.
3/ Tov. Prof. Jalea dă citire unei note de completare a comunicării d-sale asupra sculptorului C. Brâncuşi, prezentând şi numeroase planşe şi  publicaţii cu reproduceri din Brâncuşi.

Rezumând ideile din comunicarea D-sale anterioară asupra cărţii lui Sobolev „Teoria leninistă a reflectării şi artă” în care se pune problema formalismului în artă, tov. Jalea aminteşte că citase pe Paciurea şi Brâncuşi ca exemple de formalism în sculptură la noi.