Poezia „Floare albastră” este  publicată în Convorbiri literare în 1973 și simbolizează iubirea în lirica mondială. În această poezie, Eminescu a dorit să pună în contrast lumea idealurilor înalte ale poetului și frumusețea unei iubiri de o uimitoare candoare. Poetul este meditativ (cufundat în „stele/ și în nori și-n ceruri nalte”), absorbit de viziunile lui interioare, fascinat de tablouri de o rară frumusețe: „râuri de soare” „câmpiile asire” (cele din Babilonul antic, roditoare) „întunecata mare”, „piramidele-nvechite” cu vârful în cer. Ce încâtătoare imagini ne oferă Eminescu în aceste versuri. Metafora „râuri de soare” ne duce cu gândul la lumina solară ce aleargă pe șesuri, pe văi verzi, pe dealuri și munți, dând atâta frumusețe spațiul geografic românesc, așa-zisul „spațiul ondulatoriu” după denumirea dată de Lucian Blaga, formând România frumoasă. Expresia „întunecata (epitet) mare” ne amintește de dragostea lui Eminescu pentru mare, locul unde dorea să-și afle un sfârșit liniștit, ca în poezia „Mai am un singur dor”. Îngrijorarea iubitei ce îl întreabă de preocupările minții lui, dorința ei de a nu o uita, mărturia iubirii ei din ultimul vers „Sufletul vieții mele” conturează un portret al unei ființe ce știe să iubească profund, frumos, trăind în universul ei spiritual, diferit de al poetului. Adverbul „încalte” (cu sensul „cel puțin, barem, măcar”) aparține vorbirii populare din Moldova și în glasul fetei indică originea ei, simplitatea.  Ea este directă, îl îndeamnă să fie fericit alături de ea.

Poemul MĂRIEI SALE EMINESCU și un tablou cu Mihai Eminescu în viziunea scriitorului Cristian Petru Bălan care l-a elaborat cu ajutorul AI, intitulându-l „EMINESCU REGE A POEZIEI”.și MAREȘAL AL SPIRITULUI CONDUCĂTOR AL LIMBII ȘI LIRICII NOASTRE

***
Măria Ta, Preaînțeleptule Mihai,
Iată, a venit timpul ca un poet român de peste mări și țări
să cuteze a-ți adăuga la valurile laudelor ce le primești mereu,
alte slăviri în plus ce vor să fie și ele o verigă nouă pentru nesfârșitele poeme
ori peste transpoeziile ce vor urma cu siguranță în secolele care știm azi că vor veni…
Maria Ta,
Răvășitoare, vocea ta unică și perenă, de Rege a poeziei române,
de Mareșal al spiritului conductor al limbii și liricii noaste,
de Poet universal, de mare prozator, de filosof și jurnalist,
voce plină de glorii ori de un legitim pesimism,
dar și de patriotic optimism,
noi știm că vei rămâne-n veșnicii
motorul principal al limbii noastre daco-romane
pe care tu ai armonizat-o în simfonii patetice,
modulând-o în toate gamele de rime orbitoare…
Tot ce altor condeieri li se părea că-s sunete non-sonore
tu le-ai dat aripi sonore de foc, transformându-le în melodii eterne
care-au despicat cerurile inimilor noastre!
Cu parfumul și voalurile lor, tu ai îmbrăcat în melodioase și înălțătoare cantate
toate femeile frumoase, dar și sufletele suferinde
ale celor nenorocoși, ocoliți de iubirea de care erau flămânzi și însetați.
Ai scris rânduri neîntrecute de nimeni!
De aceea, peste sufletele de gheață feminine ai presărat cu tristețe
pulberi amare și diafane de umbre fumurii pieritoare, fără să le jignești.
pe care apoi am văzut că le-ai ridicat cu gesturi iertătoare,
ca să faci loc pe paginile tale
odelor luminoase cu care apoi ai luminat istoria
proslăvind gloriile radiante ale trecutului nostru impunător,
înviindu-i de sub straturile primitoare ale plaiurilor mioritice
pe întâii stătători uriași ai națiunii noastre nobile,
până ni i-ai făcut pe fiecare contemporan cu noi
și aducându-i pe toți aici să ne îmbărbăteze și chiar să ne arate ce-i de făcut.

Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar îm asum toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlul acestui articol desigur.
Anual vizitez Oradea, oraşul copilăriei mele. Îl găsesc pe zi ce trece mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului național, de unde mulţi tineri vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează o mulțime de asociații literare, artistice și culturale care au o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante... Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.

Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.
Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele. Revista Familia mai dăinuie și în zilele noastre în orașul de pe Crișul Repede, avându-i în colegiul de redacție pe distinșii oameni de litere: Mircea Pricăjan, Miron Beteg și Tamaș Mihok.

Am început să scriu de când eram la şcoala primară. Poate acestă meteahnă mi se trage de la admiraţia pe care o aveam faţă de fosta mea vecină, Doina Coman (alias Ana Blandiana) din Oradea. Surorile Coman, Doina şi Geta, locuiau într-o cladire lipită de-a noastră. Vroiam şi eu să fiu „scriitor” cu tot dinadinsul! Aşa că m-am zbătut destul de tare... să mă perfecţionez, sa scriu cât mai bine, să fiu publicat. Iubeam orele de limbă şi literatură română! Am avut profesori excelenţi care m-au încurajat. Printre ei, pe Gheorghe Grigurcu, la liceu - renumitul critic literar din zilele noastre - şi apoi la facultatea de filologie pe distinşii: Aurel Dragoş Munteanu, Iosif Pervain, Traian Blajovici, Cornel Săteanu, Dumitru Pop, Maria Alexandrescu-Vulişici, Valentin Chifor - toţi profesori universitari mai târziu - şi chiar şi pe Stelian Vasilescu, secretarul literar al teatrului din Oradea pe care trebuie neapărat să îl menţionez. La fel şi pe fraţii Lucian şi Ovidiu Drimba, ambii profesori universitari şi scriitori, personalităţi care au sclipit pe firmamentul literaturii române contemporane.

Încercam să scriu cât mai bine! Corectam, ştergeam, refăceam un material cu multă meticulozitate. Mai târziu, în vremea studenţiei, mi-am găsit şi un slogan pe această temă, un dicton latin, „Age Quod Agis”, adică „Fă (bine) ce faci!”. Am început să studiez, să mă ocup mai minuţios de studiul limbii şi literaturii române, de stilistică, de exprimare, să frecventez diferite grupări şi cenacluri literare din Oradea şi mai apoi din Bucureşti, unde m-am mutat din oraşul de pe Crişul Repede. Am avut modele vii scrierile lui Eminescu, Labiş, Blaga, Goga, Arghezi, Paraschivescu, Stănescu, Creangă, Istrati, Barbu, Călinescu, Buşulenga, Sadoveanu, dar şi ale scriitorilor străini de alde Balzac, Cehov, Kafka, Twain, Dreiser, Galsworthy, Esenin, Orwell, Shakespeare, Khayyam, Eco, Coelho şi mulţi, mulţi alţii.

Primele roade? Mi s-a publicat câteceva, pe ici pe colo, de la revista „Viaţa Studenţească” şi „Flacăra” din Bucureşti, până la „Crişana” din Oradea. Apoi am făcut, o vreme, o pauză de scris destul de substanţială, timp in care m-am (stră)mutat în Australia. Am cărat cu mine, ca mai toţi românii emigranţi, valize pline de carţi româneşti. Vroiam să mă înconjor de o mică Românie... literară, pentru a nu fi chiar atât de singur printre străini, pentru a nu uita de prieteni, de strămoşi, de limbă, de cultura mea naţională. Cărţile m-au ajutat să suport mai bine dezrădăcinarea şi m-au făcut să îmi reiau meteahna scrisului. Noi, cei aflaţi în afara graniţelor perimetrului naţional am încercat deseori să ne aducem aportul la literatura ţării de unde am plecat, la cultura acesteia. Prima mea lucrare a fost „Însemnele statului român contemporan”. Am simţit atunci că sunt obligat, că trebuie să fac cunoscut conaţionalilor mei aflaţi în străinatate importanţa acestor simboluri. Cu toate că, aici la Antipozi, nu am avut la îndemână prea multe informaţii bibiliografice, lucrarea a fost destul de consistentă şi bine primită de cititori. A fost publicată în cateva reviste româneşti şi mai târziu, graţie internetului, a ajuns să fie cunoscută şi celor din afara Australiei. Prinzând curaj, am început să scriu de toate, abordând diferite genuri precum poezie, jurnalistică, eseu, studii, comentarii, interviuri, critică literară, note de călătorie, povestiri şi literatură pentru copii. Numărul acestor producţii personale a depăşit peste o mie ca număr, fiind tipărite în 15 cărţi (aprox. 5.000 de pagini) și în peste 70 de publicaţii româneşti de pe patru continente (până la mijlocul anului 2025).