La umbra anilor care au trecut, o mamă ajunge în sfârșit la bătrânețe, cu trupul obosit și cu inima încărcată de amintiri prețioase. În această etapă a vieții, ea are nevoie de mai mult decât un acoperiș deasupra capului și provizii în cămară. Are nevoie de ceva mai profund și mai esențial - iubirea și răbdarea copiilor săi, la fel cum ea le-a oferit cu generozitate în toți acei ani în care i-a crescut.
La bătrânețe o mamă străbate etapa vieții în care ea, a fost un stâlp de sprijin și iubire pentru copiii ei, are acum nevoie de aceeași iubire și răbdare din partea acestora. Parcursul său, presărat cu sacrificii și daruri de dragoste, a fost mereu ghidat de dorința de a oferii celor dragi tot ce este mai bun. Acum, când timpul și vârsta își lasă amprenta asupra sa, o mamă se bazează pe copiii săi pentru sprijin și îngrijire, la fel cum și-a dedicat întreaga viață pentru bunăstarea lor.
În copilărie, când primii voștri pași erau timizi și fragili, ea era acolo, mereu pregătită să-și întindă mâinile calde și blânde, încurajându-vă să mergeți mai departe. În adolescență, când întrebările și confuziile erau numeroase, mama a fost ghidul înțelept și încrezător care v-a îndrumat pe drumul corect. Cu o inimă plină de iubire necondiționată, ea a fost mereu alături de voi, atât în momentele de bucurie cât și în cele mai dificile încercări.

O familie locuia în Rudrapur, un sat îndepărtat din vestul Nepalului. În acea familie erau doar mama și fiul. Numele fiului era deosebit, mai ales mama era cunoscută de toată lumea din sat ca Manmaya. Soțul lui Manmaya a fost anterior angajat în armata nepaleză, dar ela fost ucis în războiul civil de zece ani. Numele lui era Birkh Bahadur.

Birkh Bahadur era cunoscut de toți sătenii ca un domn și o persoană de real ajutor. După moartea sa fericirea lui Manmaya a dispărut. Ea a supraviețuit doar datorită sprijinului și dragostei pentru fiului ei. Acesta creștea încet-încet... Când avea vreo cinci ani, mama lui l-a înscris la o școală din apropiere.

După aceea, greutățile financiare au început sa traga și mai tare. După moartea lui Birkh Bahadur, întreaga povară a creșterii și educării fiului său a căzut pe umerii lui Manmaya. Așa că a trebuit sa se sacrifice și să lucreze din greu. Chiar dacă era singură în timpul liber ea vorbea cu fiul ei și-l învăța despre disciplină și respect. Astfel a fost înțelept și disciplinat de la o vârstă fragedă datorită dragostei și bunelor maniere ale mamei sale. Acestea au avut un impact benefic și asupra studiilor sale.

Încet, încet au trecut zilele, săptămânile, lunile... Copilul a ajuns în clasa a zecea și a continuat să studieze cu și mai mult sârg. Îmbrățișând munca neobosită și munca grea, a trecut și-a terminat cu succes cursurile liceale iar Manmaya a decis să îl trimită la oraș pentru studii superioare.

Dar starea de sănătate a lui Manmaya nu era favorabilă la acel moment. Suferea din când în când de dureri în piept. Așa că, tânărul când a auzit că mama lui îl trimite la oraș să studieze, i-a spus: „Mamă, o să-mi opresc studiile acum. O să le reiau doar după ce sănătatea ta se va îmbunătăți”. Manmaya i-a spus: „Nu am nimic, totul e în regulă, am capacitatea de a lucra și de a te intreține, așa că poți merge liniștit la oraș să studiezi”. Datorită insistențelor mamei sale, nu a putut să o refuze și a acceptat să meargă la oraș. A doua zi a plecat cu binecuvântarea mamei sale și cu a tuturor sătenilor. Unii au venit să îl însoțească până la stația de autobuz.

Am avut o experiență neașteptată și amuzantă în calitate de bunică de excepție! Nepoții mei adorabili, Damian și Adelle, merg la grădiniță Waldorf, unde se aplică metode de predare inovatoare, cel puțin pentru mine . Și trebuie să vă spun, că m-am trezit aruncată într-un univers complet nou de învățare creativă și neobișnuită.
De la început, am fost luată prin surprindere de decorul încântător al grădiniței. Încăperile erau pline de culori vii, păpuși din pânză și elemente naturale. Am simțit că am fost teleportată într-o pădure fermecată, unde totul părea să prindă viață. Când am intrat în clasa lui Damian, am crezut că am nimerit în mijlocul unui târg de jucării - totul era atât de plin de viață și jucăuș! Prima dată când m-am angajat într-o activitate, am realizat că conceptul de "predare" la grădinița Waldorf este mult diferit față de ce am experimentat în timpul copilăriei mele. Nu mai erau bănci și caiete. În schimb, activitățile se bazau pe jocuri creative și implicau materiale naturale. De exemplu, într-o zi, Damian și Adelle îmi arătau cum să construiesc case și poduri din chibrite de lemn. În timp ce ei își foloseau imaginația pentru a construi castele uriașe și turnuri înalte, eu mă chinuiam să construiesc ceva care să nu se prăbușească la primul suflu de vânt. Ei râdeau în hohote de încercările mele eșuate, iar eu îmi spuneam în sinea mea că nu trebuie să-mi iau diploma de inginer constructor prea curând.
În timpul activităților mele de desenat și pictat, am înțeles că nu contează dacă desenul arată ca o lucrare de artă sau ca o ciudățenie abstractă. În grădinița Waldorf, accentul se pune pe exprimare liberă și creativitate. Astfel, cu mâinile tremurânde, am încercat să realizez un desen care să semene cu un peisaj. Cu toate acestea, ceea ce am obținut a fost mai degrabă un haos colorat care ar fi putut fi confundat cu un experiment științific ratat. Damian și Adelle, pe de altă parte, au făcut niște desene uimitoare cu forme geometrice perfecte și nuanțe încântătoare. M-am simțit puțin demoralizată, dar apoi mi-am amintit că nu trebuie să mă compar cu creativitatea lor deosebită. Sunt doar o bunică care se străduiește să nu facă un dezastru total pe hârtie.

Literatura exilului românesc se integrează într-o literatură fără graniţe sau separatisme. Toţi cei care au scris şi publicat în afara graniţelor ţării au fost marcaţi profund de experienţa exilului, la fel cum cei rămaşi acasă au fost influenţaţi de problemele politice care afectau societatea din care făceau parte.

Consider că Emil Cioran a fost singurul, sau printre puţinii, care nu a fost clintit de evenimente, schimbări politice, geografice, lingvistice sau sociale. Trăind însingurat, atât în ţară cât şi în străinătate, şi-a creat acel „univers cioranian”, în care uşile se deschideau numai pentru cititorii sau consumatorii producţiilor sale, autorul autosechestrându-se în binecunoscuta-i izolare.

Scriitorul Nicolae Breban în volumul „Confesiuni violente (Dialoguri cu Constantin Iftimie)” (Editura Du Style, Bucureşti, 1994, pg. 322) ne spune urmatoarele: „…exilul lui Cioran în ’36, când a ajuns la Paris, era un exil de tip estetic, de tip individual… era o fugă individuală. El nu fugea de România sau de vre-un sistem politic din România… nu ştiu dacă spune undeva de ce-a fugit. Nu ştiu dacă el ştie de ce-a fugit...” Autorul „confesiunilor” îl cunoştea bine pe marele gânditor, vizitându-l de mai multe ori la Paris, în celebra sa mansardă de la etajul şapte, de pe Rue de l’Odeon.

Mulţi l-au considerat, şi-l mai consideră încă, un rebel, un oportunist, un mare ascet sau un neînţeles. Cornel Ungureanu, în cartea sa „Mircea Eliade şi literatura exilului” (Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1995, pg.7) afirmă despre exil că este o dezrădăcinare şi o înfrângere, iar despre Cioran, un om care a pierdut războiul… Consider că autorul este informat greşit, permiţându-mi să-l contrazic deoarece, Cioran, a fost tot atât de neflexibil şi ciudat chiar şi în perioada când era în ţară. Românii plecaţi, cu precădere exilaţii, nu au fost niciodată dezrădăcinaţi, fiind legati de ţara, prin naştere, strămoşi, rude, prieteni, limbă, sentimente, etc. Deci şi Cioran ar trebui să se supună acestei reguli, însă referitor la înfrângere, putem spune că acesta, chiar prin neflexibilitatea sa, a avut cea mai dreaptă coloană vertebrală dintre toţi.