E greu să-ţi începi notele autobiografice în felul ăsta… ştiu… dar simt că trebuie să deschid cămara amintirilor şi sâ încep totul prin a recunoaşte un adevâr sfâşietor: mama nu m- a vrut, nu şi- a dorit sarcina. Asta e! Aşa a fost… Urât, grotesc?
Imaginaţi-vă un „încăpăţînat” care n-a vrut să cedeze (De ce? Nu ştiu!) şi care a venit pe lumea asta, a „fericirilor” perfect nepoftit, nedorit. Unde erau cei care ar fi trebuit să- l primească, să le pese unde era mama lui? Să îndrăznesc să zic mai mult? „Judecăţile pământului”? Sunt unii oameni (şi nu-s puţini) care afirmă că una din virtuţile înţelepciunii stă în iscusinţa înţeleptului de a nu spune prea mult acolo unde nu trebuie şi nici prea puţin acolo unde trebuie. Aşadar, ce ar urma?
Să remodelez, să reclasific amintirile… sau, cel puţin, să le „zugrăvesc” o introducere decentă? Nu sunt „un înţelept”, în primul rând şi apoi, tatăl meu avea o vorbă: „să stăm strâmb şi să judecăm drept”: cele câteva cuvinte din aliniatul cu care am început povestea sunt ca o piatră doborâtă în prăpastie, se duc direct în hău, periculos, ameninţător, mâ confruntă, e psihopatologic! Nu puteam să găsesc ceva mai frumos, un fel de „vindecare”, ceva… un „Bun venit!” în casa amintirilor, ori să vă „interpretez” acel cântecel ornat cu frumuseţile sufleteşti pe care ni le dorim şi de care avem atâta nevoie, şi eu şi voi? Superficialităţi! Mă îndeamnă o pornire mocnind undeva, în adânc. E conştiinţa de sine! Am vrut chiar să „demolez” cuvintele, ideea şi să încep altfel, s-o iau de la capăt sau chiar să renunţ. Dar, oare, numai despre „impresii” este vorba în lumea asta… numai atât? Nicidecum!
Lucrurile merg mult mai adânc de cât putem cuprinde… prin ele se deschide fereastra conştientizărilor. Acolo genele sufleteşti, imaginea lui Dumnezeu, îsi capătă explicaţia şi umanul din noi este satisfăcut. Ce să zic, să spun mai mult? Printre notiţele „pierdute” pe ici, pe colo, în hârtiile răvăşite, am găsit o mulţime de „imagini” în care mi-am recunoscut sufletul. Oare să-l fi uitat ori să-l fi minimalizat în rutina de zi cu zi a gândurilor? Puţin probabil.
Căci în universul intim, acela din care sunt fâcut şi pe care îl ştiu, îl cunosc… acolo şi numai acolo îmi găsesc serenitatea gândurilor, ating sensibilul „amintirilor singuratice” şi îndrăznesc în vecinătatea fiinţială cu Dumnezeu. Vi s-a-‘ntămplat?
Pâlcuri de lumini galbene curse din soare plutesc în aerul cald, se lasă lin pe drumul îmbrăcat într-o pulbere fină de pământ uscat. Firicele de praf se ridică ușor în apăsările pașilor doritori de recunoașteri... Piatra Craivei, vârful Sfredelașul și Fădean privesc ocrotitor dintr-o mică depărtare, răspândind din eternele lor adâncimi pace și liniște în munții Trascăului. Pe pântece de reliefuri montane trăiesc de-o veșnicie fremătătoare păduri de fagi, carpen și stejari. Mirificele tărâmuri reînvie în fiecare primăvară pajiști înmiresmate cu flori sălbatice, scăldate în culori de un verzui intens, luminiscent, pe care pasc liniște turme de oi, însoțite de ciobanii ce-și lasă cântecele să se piardă în celestinul cerului.