Iarăși, și iarăși, mă întorc la scurtul drum al copilăriei, cu precădere la etapa vârstei între 3 și 6 ani. Mă întorc cu fața la copilul eternizat în noi, la copilăria care nu s-a stins, ci trăiește cu vitalitate în sinele nostru. A păstra copilăria în adâncul ființei noastre nu înseamnă a fi infantil, ci, mai degrabă, o rememorare a ei cu veselie și curiozitate. Ființa omenească este o ființă ludică. Chiar dacă fizic nu arătăm prea des, mintal și emoțional jocul este în largul lui. Copilăria aureolată de perspectiva realizării celor mai îndrăznețe idealuri a fost și va rămâne parte vibrantă a ființei noastre până la stingerea finală. Inocenţa şi naivitatea fac din copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritatea de care suntem veșnic însetați.

Mari oameni ai omenirii au subliniat călduros păstrarea neștirbită a copilului din noi. Einstein spunea despre el, către sfârșitul vieții: „Cred că secretul realizărilor mele constă în faptul că am rămas copil”. „Copiii gândesc altfel”, spunea tot el. La fel și Brâncuși spunea: „Când ai încetat să fii copil, ai murit demult”.

La ce ne-ar ajuta dacă vom renunța la păstrarea copilăriei de-a lungul vieții, la toate acele „nimicuri”, dar încărcate de esența pură a copilăriei? Nu-ți poate cere nimeni așa ceva. Nu e nimic rău în a-ți dori să fii bun, frumos, curajos și deștept. Recunoaștem sau nu, dar cu toții o purtăm în suflet și în inimă, cu candoarea vârstei la care ne descoperim singuri, puțin câte puțin.

Mă întorc mereu la această etapă de viață care dăinuie în adâncul ființei mele ca la o carte fără sfârșit, pe care o pot citi oricând şi asta mă face să mă simt specială. Copilăria este, în esență, un loc și un timp al magiei, este insula de nemurire luminată de soarele vârstei timpurii. Este un spațiu al fericirii și al veseliei continue, în care realitatea este înlocuită cu un spațiu imaginar și ideal. Este un timp mitic și fericit, în care visul devine realitate, iar realitatea devine basm. Nu există spațiu și timp, toate evenimentele se desfășoară într-un prezent continuu și într-un singur loc: aici. Până mâine e atât de departe!! Perceperea lumii este diferită.

În ceea ce mă privește personal, de ce aș renunța la o comoară de frumuseți ale copilăriei petrecute în comuna mea natală, Țigănești-Teleorman?

Anii aceștia erau luminați de o perioadă istorică unică în frumusețe și în beneficiile unor mari transformări. Era perioada interbelică, pe când toate provinciile românești erau la sânul țării, formând o Românie „dodoloață”, în plină înflorire, făcând trecerea de la aspectul arhaic la cel european. Pe atunci era o explozie a înfloririi ființei noastre naționale și România avea un bun nume în lume. De jos și până sus era o explozie de bucurie de viață și de speranță. Viața pe care o trăiam în acei ani era dinamică, intensă, încărcată de expansivitate, de bucurie, de dărnicie, de dragoste față de viețuitoarele din universul nostru domestic, puișori, pisoi, căței… Când se întâmpla să avem în preajmă ieduți ori mielușei, bucuria noastră era nemărginită precum deschiderea inimii spre iubire şi frumos.

Se împlinesc 80 ani de la moartea compozitorului si poetului spaniol Fernando J. Obradors (1897-1945)
În peisajul muzical spaniol de la începutul secolului XX, numele lui Fernando Obradors ocupă un loc aparte.
Născut pe 17 octombrie 1897 în Barcelona, acesta și-a dedicat viața artei sunetelor, lăsând în urmă o moștenire muzicală ce continuă să inspire generații de interpreți și compozitori. Provenind dintr-o familie de muzicieni, talentul său a fost cultivat încă din copilărie, având-o drept primă profesoară de pian pe mama sa, Julia Obradors. Educația muzicală timpurie i-a conturat un parcurs artistic solid, iar mai târziu, studiile de armonie și contrapunct cu renumitul profesor Antonio Nicolau la Conservatorul din Barcelona i-au oferit o bază tehnică riguroasă.
Primele compoziții și stilul muzical
La început, lucrările sale erau schițe modeste, bazate pe motive scurte și structuri armonice simple. Totuși, aceste încercări inițiale au pus bazele stilului său unic, care avea să se dezvolte treptat. Muzica lui Obradors este caracterizată de un lirism autentic, dar și de o anume austeritate a texturii, evidențiind o predilecție pentru melodia clară și expresivă. În loc să creeze suprafețe sonore dense, el a preferat să experimenteze cu structurile ritmice, folosind adesea formule complexe care conferă muzicii sale un caracter aparte.
Un element definitoriu al compozițiilor sale este influența folclorului spaniol, pe care l-a transpus cu subtilitate în creațiile sale. Spre deosebire de alți compozitori ai epocii, care s-au inspirat din muzica populară doar la nivel superficial, Obradors a reușit să surprindă esența profundă a cântecelor tradiționale, reinterpretându-le într-un stil propriu.
Obradors și influențele poetice
Un moment decisiv în viața sa artistică l-a constituit prietenia cu poetul Federico García Lorca. Fascinat de poezie, Obradors și-a găsit o nouă sursă de inspirație și a început să scrie, între 1921 și 1941, patru volume de poezii clasice spaniole. Cel mai cunoscut dintre acestea, Canciones Clásicas Españolas, a devenit emblematic pentru creația sa, reunind texte inspirate din folclorul spaniol și teme legate de dragoste. Aceste poezii au fost ulterior transformate în cicluri de lieduri cu acompaniament de pian, lucrări ce au fost publicate în America de prestigioasa International Music Company din New York.

A fost odată, ca niciodată, o femeie credincioasă, vrednică și harnică, dar mai ales creativă. Această femeie a țesut și cusut un costum popular tradițional acum 60 de ani, și care astăzi trăiește prin mine.

Să începem cu începutul: era vară, și, în sfârșit, după opt ani, am ajuns, mânată de o chemare puternică a sufletului, în țara mea, România. Nu mi-am făcut niciun plan, nici cum și nici ce voi face odată ajunsă, dar drumurile s-au deschis așa când un înger arată calea unui om ce nu știe încotro s-o apuce.

Am găsit-o pe prietena mea, cântăreața de muzică populară Marinela Baba, o femeie iubitoare de frumos, tradiții și folclor, cu un suflet senin și mare precum cerul albastru, cu zâmbetul ca soarele și voie bună ca un câmp de flori. Am stat de vorbă ca și cum ne-am fi văzut de ieri. Aceeași prietenă, doar cu mult mai multe realizări, toate despre ce să mai dăruiască și să mai creeze.

Printre altele, mi-a dăruit un costum popular: ie, cătrințe, poale, brâu și chiar și o zgărduță de mărgele. Acest costum a fost țesut, cusut și întocmit cu o creativitate și trudă de nedescris. O artă rară, care astăzi abia se mai întâlnește, deși femeile încă mai țes și cos pentru a crea portul popular românesc. Acesta însă este o piesă autentică, originală, creată în stilul anilor când totul era făcut manual, la războiul de țesut, obicei ce se desfășura mai ales iarna, când munca afară era puțină. Nu m-aș mira dacă a fost făcut doar seara, la lumina lămpii cu fotoghin, murmurând rugăciuni și psalmi cu o inimă îndrăgostită de a țese și coase, de-i creșteau aripi de lumină ca îngerilor din icoane.

Această femeie trăiește prin mine, Dumnezeu s-o odihnească, și poate că zâmbește din cer, mândră de creația ei, când mă vede din alte dimensiuni, cu câtă dragoste, bucurie și religiozitate mă îmbrac în acest costum, pot spune sfințit de mâinile ei. Nu este deloc simplu să porți o creație de această complexitate. Totul trebuie așezat la locul lui, potrivit și asamblat pe corp. Nu este ca orice haină; se potrivesc toate elementele cu mare grijă pentru a se îmbina în armonie. Apoi, odată ce totul este potrivit, te trezești că acest costum îți impune un comportament solemn. Simți că are un duh sfânt, cerând să fie purtat cu pioșenia și respectul unui ritual liturgic. Și uite așa am călătorit peste mări și țări, aducând în valiză darul acestui costum, încât mă îngrijoram să nu se întâmple ceva cu valiza mea, căci aș muri de necaz să-l pierd.

„SĂMÂNȚA din care a răsărit acest POPOR e NOBILĂ,
și poporul nu va pieri decât atunci când ROMÂNII
vor uita NOBLEȚEA seminției lor!”
( Mihai Eminescu- Opera politică, I, 305)

„Un caracter drept, viteaz și generos se moștenește
și e o mare calitate politică, pe când inteligența
se poate recruta din tot ce produce mai bun o generație,
ea e aliata naturală a acestor caractere,
dar din nefericire nu se moștenește cu atâta siguranță.”
(Mihai Eminescu- Opere politice,II,242)

În studiile, în articolele, în poezia, proza și dramaturgia eminesciană, respectiv în întreaga sa OPERĂ, Mihail Eminescu a scris cu jertfa viații sale cele mai sublime pagini despre sufletul românesc! „Adevăr – tot ce este are rațiunea de a fi!” (Mss. 2267, f. 31) Contribuția sa la istoria vieții spirituale dacoromâne este aproape de neegalat în metafizica și mistica sofianico-carpatină, adâncind spiritualitatea în lumea duhului valah ortodox ca istorie și eternitate pe toate planurile armoniei cosmice, astfel că Neamul și Cultura sa care coboară din eternitate, nu mai pot fi oprite niciodată ci merg în eternitate și ROMÂN în eternitate! „Adevăr, aur? – După aur aleargă toți, de adevăr fug toți.” (apud Conv. lit.,an.XIV,1988,nr.1)

Vremea eternității dacice nu-i o scurgere istorică, ci o CURGERE metafizico-mistică a DĂINUIRII! Astfel, Neamul nostru rămâne prin Geniile și Profeții lui în eternitate fiindcă și el participă, în felul lui spiritual, la eternitatea ființei, la împlinirea legii dumnezeiești - IUBIREA.

„Amiciția se-ntemeiază pe stimă, prin urmare pe calități ale sufletului.” (Mss 2258, f. 163)
În era eternității, Omul religios a fost creat liber asemeni Nașterii lui Dumnezeu din absolutismul și veșnicia iubirii Sale, asemeni Geniului, asemeni Misticului, asemeni Profetului.