„Ai curaj să îți asculți inima și intuiția! Ele știu deja ceea ce vrei tu să vezi cu adevărat” (Steve Jobs)

Sosise şi ziua muzicii. În sufletul tatălui, de ceva vreme, entuziasmul nu-i mai dădea pace. Simţea că venise momentul pentru Bebis să facă cunoștință cu muzica. S-a gândit pentru prima lor întâlnire să aleagă un concert în sala „Thalia”, casa Filarmonicii de Stat din Sibiu. Un concert simfonic de muzică clasică urma să fie dragoste la prima vedere.

Concertul la care hotârâse să-l ducă, urma să fie susținut de către o pianistă foarte cunoscută. Yoko Nhoj, pianista recunoscută în toată lumea. Totul se petrecea sub bagheta unui mare dirijor al oraşului. Yoko Nhoj avea nişte degete firave ce încântau toţi spectatorii din sală de fiecare dată când susţinea un concert la pian. Bebis nu știa la ce să se aștepte de această dată, căci tatăl său obișnuia să-l ducă la tot felul de evenimente din oraş, niciodată nu știa ce urma să se întâmple. Singurul lucru pe care îl înţelesese pe deplin, pentru că nu prea îi plăcea în mod deosebit, era faptul ca trebuia să se îmbrace la camaşă şi papion.

În drum spre filarmonică, Bebis îşi ţinea mintea ocupată cu gânduri copilăreşti: „Ce poate fi aşa interesant la acest concert: niște bezmetici care vor sufla în trombete, vor bate amarnic la tobe cum face Beba acasă, de mă doare capul și care vor cânta la cine mai știe ce alte instrumente cu denumiri haioase. Nu poate fi altceva decât o adevărată zarvă. Exact ca atunci când ne apucă pandaliile pe mine şi pe Beba. Batem şi cântăm la tot ce apucăm. Tot ce se aude sunt nişte zgomote de ne dă mama afară din casă. Hi, hi, hi... Imaginează-ți cum o să se audă atâtea instrumente urnite laolaltă. Sincer, nici tata nu cred că știe ce-l așteaptă, chicoteşte în gând Bebos, spre amuzamentul său!”

Natura virgină şi neîmblânzită a Americii şi resursele ei aparent inepuizabile au format premizele unei viitoare puteri mondiale. În acelaşi timp, coloniştii şi emigranţii pe care i-a atras noul continent au fost oameni tineri şi întreprinzători care au realizat într-adevăr potenţialul dominant al noii lumi. Aceştia s-au pus imediat pe treabă şi nu s-au mai oprit. Time is money!

La descoperirea Americii existau puţini locuitori indigeni pe teritoriul actual al Statelor Unite şi natura era practic netransformată de mâna omului... Păduri virgine, preerii nesfârşite, munţi majestoşi, ape curgătoare, lacuri şi o abundenţă naturală piscicolă şi cinegetică de necrezut. S-a calculat, de exemplu, că numai pe teritoriul SUA de azi existau circa 50 de milioane de bizoni. Au fost vânaţi fără milă pentru pielea lor până când s-a ajuns la ultimele câteva sute de exemplare pe care le-a salvat de la măcel intervenţia autorităţilor federale. Acum mai există câteva zeci de mii de bizoni în parcuri naţionale şi în diverse ranch-uri particulare. Deasemenea, s-a calculat că la sosirea europenilor existau 50 de mii de urşi cenuşii (grizzly). În prezent mai sunt câteva mii. Datorită vânării excesive a animalelor carnivore s-au înmulţit însă excesiv numărul animalelor ierbivore. Şi azi există în SUA aproximativ 20 de milioane de cerbi şi căprioare. Numai în micul stat Maryland sunt circa 240 de mii din care vânătorii pot „recolta” anual 80 de mii.

În mod tradiţional, în America se muncea din adolescenţă până la adânci bătrâneţi. În 1950, de pildă, optzeci la sută din americani mureau înainte de a se pensiona. Începând de prin anul 2000 americanii mai trăiesc însă încă 20 de ani după pensionare. Între ei mă aflu şi eu!! Când eram tânăr munceam şi pentru mine şi pentru pensionari. Acum, muncesc tinerii pentru mine. Cine va munci însă pentru mulţimea de pensionari de mâine? Apropo de vârstă. Potrivit vechilor scrieri, Cristofor Columb a murit la o vârstă înaintată... Avea 55 de ani! Azi în America se trăieşte frecvent 80-90 de ani şi specialiştii susţin că în viitor longevitatea va depăşi o sută de ani.

Dacă în ziua botezului mi s-ar fi întins acea tipsie a sorții, nu aș fi ales, cu mintea de acum, plăibasul. Prin reducere la absurd nici mașina de scris, nici laptopul și nici calculatorul. De ce? Simplu. Alegerea lor ar fi fost contrară temperamentului meu, ce nu m-a lăsat să stau locului. Orice aș fi făcut, numai să nu mă aflu pe scaun, în pat, la masă ori să îmi fac temele. Nu am avut răbdare nici să mănânc. De învățat a fost mai simplu, mă plimbam cu manualul în mână, repetând lecțiile prin casă, curte și ogradă. Mă adresam pomilor ca unor dascăli care ar putea să îmi dea note. Îi răsplăteam cu priviri calde, mai ales, când erau plini cu flori. Zăboveam pe mejda cu pruni pentru a sufla câteva păpădii să aflu încotro mă vor purta.

Eram responsabilă și cu holda semănată cu sămânță de cânepă. Mă învârteam în jurul ei ca să speriu păsările, mai bine zis vrăbiile. Bodhiu (uliul) prefera puii și galițele. Așadar, pot să mă laud că am fost și ciuhă în holdă. Dar asta mai târziu după ce am fost Regina Broaștelor. No, amu, la timp prezent, ademenesc păsările cu pâine, grâu și porumb în curtea mea. Hrănesc mierlele, vrăbiile și porumbeii și păstoresc două tufe ce rămân și iarna verzi, Brânca (Mâna) Maicii Domnului, una s-a întins pe acoperișul terasei, cealaltă pe gard, blocându-mi poarta. Vrăbiile și-au făcut culcuș în ele. Cât este ziua de mare ciripesc... mulțuminde.

Revin la copilul nesățios de joacă, care am fost. Mereu eram în mișcare și mereu țopăim într-un picior. Îmi este milă de acea fetiță ștrulubatică și copilăroasă pe care viața a silit-o să se liniștească. Prima care a început procesul de cumințire a fost mama, „mamica” cum îi spuneam. Obiecte ajutătoare au fost cele două scăunașe pe care taticul le-a meșterit din căte trei scânduri, în formă de U. Cel mai înalt pentru sora mea, iar cel mai scund pentru mine. Când venea cineva la noi, trebuia să stăm cuminți una lângă alta, fără să ne amestecăm în discuția adulților. Ba mai mult, pentru reușita vizitei, stăteam cu mâinile la spate. Mă chinui să îmi amintesc poziția brațelor pe care o foloseam și la grădiniță pentru a păstra liniștea. Parcă le îndoiam la nivelul coatelor cu antebrațul drept perpedicular pe ele, iar degetul arătător ne pecetluia buzele. Chiar dacă, în copilăria prelungită, ciripeam mult, crescând am devenit tot mai introvertită. Târziu am aflat că, în primii ani de viață, tăcerea mea i-a speriat pe ai mei. Am pornit să vorovesc, greu și stâlcit, abia după ce am împlinit trei ani. La poșetă îi ziceam poletă. Chiar s-a pus problema unei școli speciale, școală ce funcționa într-o altă comună, dar am scăpat. Și amu am cuvinte care mă sperie. Acasă le repet cu voce tare și totuși îmi este frică să le pronunț, nedorind să mă fac de râs. În schimb le folosesc cu plăcere în scris. Sub nicio formă nu doresc să las neexplicată afirmația: „mi-a fost mai de bine când nu știam să citesc”.

Suntem ființe sociale, relațiile cu cei din jur sunt extrem de importante și necesare. Nu suntem și nu putem trăi singuri, cu toate că se întâmplă uneori ca prezența celorlalți din preajma noastră să nu ne scutească de sentimentul însingurării. Mai mult însă, deși suntem tot mai mulți pe fața pământului, totuși simțim că suntem tot mai singuri. Dar, oricâte impedimente ar fi, nimeni nu ar putea alege o existență fără prieteni. E scris în codul nostru genetic să stăm împreună. Chiar și pustnicii în izolarea lor totală sau pușcăriașii pedepsiți cu devastatoarea izolare își rup de la gură ca să hrănească un șoricel rătăcit prin preajma lor, căci prezența lui înseamnă viață, iar prezența lui neașteptată se aseamănă cu o rază cerească.

Singurătatea e un fenomen complex. Pentru fiecare dintre noi, singurătatea are o însemnătate deosebită, având nuanțe foarte personale, rezultate din experiențe de viață. Emil Cioran spunea că „începi să ştii ce e singurătatea atunci când auzi tăcerea lucrurilor”.

Omul este singura ființă care știe ce este singurătatea.
Nimic nu ne face mai vulnerabili decât singurătatea, dar uneori o căutăm. Singurătatea, înzestrată cu aspectele ei benefice sau distructive, poate fi o pedeapsă ori un lux rar. Pentru rugăciune, meditație, pentru momentele de creație și în mai multe alte situații, avem nevoie de singurătate. O vorbă înțeleaptă ne îndeamnă: „mai bine singur decât într-o companie proastă”, mai ales în perioada adolescenței și a tinereții, în timpul formării personalității. Alteori, singurătatea este cel mai bun medicament.

Când ne aflăm în momente grele, când singurătatea mușcă direct din inimă, avem nevoie de prezența unui om cu inima caldă și plină de înțelegere care să ne mângâie sufletul făcut zdrențe. Câteodată numai simpla prezență a unei persoane dragi poate să aducă o bucurie și o caldă mângâiere.