La invitaţia domnului Roca, am păşit într-un teritoriu straniu. Să-l numesc, din întâmplare, colocviu… adică eu fiind studentul şi cititorul nevăzut profesorul, oriunde şi oricine ar fi? Nu e nici pe departe o „răutate”, nu! Veţi vedea şi de ce.

Fiind vorba de eseurile în care încerc să explic cine sunt, pe unde am studiat, când am început să scriu şi ce rezultate au avut lucrările mele, experienţe, premii şi aşa mai departe, am decis că nu e cazul să o fac! Şi nu e rebeliune ori falsă modestie, nu sunt un om dificil, probabil numai un „Gigi contra” din când în când încercând să deschid cutiuţa fandoselilor, după observaţiile „nevinovatei” mele soţii!

În schimb (şi ca să vă îmbunez!) vă propun o meditaţie, un moment. E un respiro sufletesc din a cărui intimitate sunetul vântului, acea adiere mistică a vremurilor, ne întreabă discret, „ab initio”, cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem şi asta măcar că nu vom putea şti niciodată precis de unde vin şi unde se duc… vântul, adierea vremurilor!

Îmi vin în minte chiar acum „icoanele“ zugrăvite de Eminescu, „brodate în fir de aur”, vânturile, valurile; oare le cunoaştem, le-am cunoscut vreodată cu adevărat? Deşi pare că înclin spre existenţialism (s-ar putea), ţintesc de fapt în cu totul altă direcţie!

Aceste observaţii prealabile mă ajută să-mi focalizez patosul asupra unei singure întrebări: de ce scriu? Păi, hai să vedem de ce!

În luna martie, în Canada, zăpada încă acoperă pământul luat în stăpânire ca în plină iarna, dar ea nu poate acoperi şi starea de spirit izvorâtă din tainiţele firii, acolo unde se pregăteşte o nouă viaţă a lumii vegetale şi nici dorul de tumultoasele primăveri ale tinereţelor mele din România.

Orice înfătişare ar avea luna martie, cu zăpadă sau fără, ea rămâne una dintre cele mai îndrăgite luni ale anului, în primul rând ca o lună a promisiunilor de mari frumuseţi ale lumii înconjurătoare şi ale trăirilor noastre. Martie ne zâmbeşte chiar din prima zi cu mărţişorul în care se împletesc prin simbolul şnurului, albul purităţii, cu roşul, simbolul dragostei pâna la jertfă. Bătrânii noştri au mai numit aceasta lună şi Mărţisor. Urmează apoi zilele Babei prin care încercăm să întrezărim cum ni se vor împlini dorinţele în acest an. Dar, cea mai minunată zi a acestei luni, rămâne 8 Martie. E ziua în care tumultul florilor se asociază cu chipul femeii, al candorii şi misterului feminin, al nesecatului sentiment matern, închinat bunicilor sau surorilor care ne-au înflorit viaţa şi care trezesc în noi gânduri şi sentimente ce ne înalţă într-o altă ordine, cea a curăţeniei şi sfinteniei sufleteşti.

Imaginea femeii se contopeşte adesea cu cea a iubirii. Fiecare din noi avem nevoie de atingerea blândă şi bună, plină de căldură a femeii înzestrată de Dumnezeu cu căldura iubirii. Ea este împlinirea în viaţă prin iubire şi dăruire. Fiecare femeie poartă în ea visul de dragoste care nu se stinge niciodată. Dăruind, femeia este şi ea însetată de gesturi de tandreţe şi de mângaieri izvorâte din dragoste, esenţa vietii de familie şi fără de care viaţa nu ar mai avea niciun farmec.

Luna martie, ca şi celelalte surori cu care întruchipează primăvara, aprilie şi mai, este o lună închinată iubirii şi al altor multe vibrante trăiri. In martie, lumina soarelui mai limpede, mai blândă, mai caldă nu se poate să nu ne poarte prin lumea de miracole ale copilăriei ce-o purtăm cu noi. Ne îmbrânceşte în zona de viaţă când ne sfârâiau călcâiele alergând după gândăcei să-i prindem şi să-i facem avioane, când descântam gărgăriţele cu darul de a prevesti viitorul fetelor, când ne jucam cu mieluşeii şi ascultam fascinaţi cucul din vârful nucului, numărând anii pe care îi avem de trăit. Lumina asta caldă ne trimite cu gândul la casa părintească sau cea a bunicilor peste care se împrăştia generoasă în fiecare răsărit de soare în cântatul de ziuă al cocoşilor. Se strecoară ca prin vis gânduri şi înfiorări, fără să ştim cum, la imaginile din trecut, spre urzicile şi ştevia abia răsărite pe lângă gardul din fundul grădinii, parcă simţim iarăşi mireazma văzduhului răspândită de horbota florilor , mirosul de curăţenie al varului cu care se spoiau casele, gardurile, pomii, podeţele, parcă vedem curtea plină de mişcare, de zumzet de albine, de cotcodăcitul păsărilor.

Primul meu mentor către calea scrisului, dar și a cititului, a fost tatăl meu, mare iubitor de tot ceea ce însemna Mihai Eminescu!

Îmi amintesc, era o seară de iarnă, și, tot uitându-mă pe geam, în lunga așteptare a tatălui meu, care trebuia să vină acasă de la serviciu, mă uitam cum zăpada se așterne ca o poveste, iubesc ninsorile, mai mult decât orice poezie din nopțile de iarnă. Și tot așteptându-mi iubitul tată, căruia îi duceam grija că afară era frig, ningea, am deschis geamul camerei mele și mă străduiam ca printre fulgii de nea, să zăresc cerul, care mi se părea mai aproape ca niciodată, și îl rugam mereu pe Dumnezeu, să mi-l aducă pe tati acasă, mai repede, dar sănătos! Am auzit apoi un ciripit, ca un strigăt al unei păsări rănite. Chiar dacă aveam teamă de întuneric și știam că nu am voie să ies afară din casă noaptea, am fugit ușor, așa în pijama și desculță, mă adânceam tot mai mult în albul pufos al fulgilor de nea, mă ghidam după strigătul de ajutor al unei biete păsări, pe care, am și găsit-o, ninsese ceva peste corpușorul ei firav, era toată acoperită de zăpadă, penele erau ude și pline de neaua pufoasă!

Așadar, prima mea scriere, prima mea împrietenire cu așternerea gândurilor mele pe o hârtie, a fost povestea acestei păsări înghețate, pe care, în descrierea mea, o vedeam ca pe un dar de la îngeri, căzut din cer, de la Dumnezeu, ca să îmi țină mie companie, în lipsa tatei. Cred că eram în clasa a IV-a, vacanța de iarnă care îmi bucura sufletul, alergam la joacă, de dimineața până seara, nu conta că aveam șosetele ude, nu conta că aveam mâinile înghețate, nu conta că abia îmi mai simțeam gura și nasul din cauza gerului, singura mea bucurie, care venea din străfundul sufletului meu, era că sunt la joacă cu toți copiii, vecini și colegi de clasă sau de școală.

Pasărea era rănită, era înghețată, am băgat-o pe sub pijama, am lipit-o de pieptul meu ca să îi dau căldură, am intrat cu ea în casă, am mai ținut-o câteva minute sub pijama, apoi, i-am dat să mănânce mălai înmuiat în apă, am învelit-o într-un prosop, am luat-o în brațe și am continuat să mă uit pe geam după tatăl meu L-am zărit, undeva, în depărtare, venea ca un moș de zăpadă, nins pe căciula lui din blană de astrahan si pe paltonul negru din postav! Îl așteptam ca pe aer, era Lumina sufletului meu, i-am sărit în brațe, cum o făceam de fiecare dată când venea acasă, îi luam fața în palme, îi suflam ca să i-o încălzesc, apoi i-am povestit că am găsit o pasăre doborâtă de foame și frig, căzută în zăpadă, l-am rugat să nu mă certe că am adus-o în casă, iar tati, ca de fiecare dată, îmi spunea, cum să te certe tati, când tu faci lucruri atât de bune și de frumoase! Apoi îl întrebam, tati, mă iubești? Răspunsul lui era însoțit de un zâmbet cald, sigur că tati te iubește! Iar eu insistam, cât de mult mă iubești, tati? Și, răspunsul cu care eram obișnuită și îl așteptam, venea cu o căldură inegalabilă în glasul lui bun și blând, tati te iubește de la cer până la pământ și înapoi!

(secvență dintr-un roman nenăscut)

Către sfârșitul anilor ’80, Tudor Ariton urma cursurile profilului de filologie-istorie, într-un liceu moldav oarecare. Clasa de elevi, plină de fete, era pe gustul său. Ajunsese aici mai târziu, abia în semestrul III, după o escală neizbutită la un liceu galonat pe zona de matematici, unde nu excela. La noul liceu devenise dintru început ținta privirilor iscoditoare ale „gazelelor”. Chiar în prima zi, o blondă ispititoare, cum avea să descopere mai târziu, îi lăsă un bilețel de bun venit. Încercă s-o identifice în zilele următoare, fără succes, așa că nu-și mai bătu capul inutil.

Apoi lucrurile au căzut în albia firescului, cu rutina zilnică de vită de povară spre ținte nu tocmai precise. Viața de licean aluneca banal, fără o miză care să-i cotropească măruntaiele. Lui Tudor nu-i fusese dat să-i cadă la așternut Munca organizată metodic, chiar dacă în jurul lui competiția pentru olimpiadele de istorie ori de limba și literatura română zămislea coroane de flăcări, invidie, încrâncenare, furtuni de lacrimi și de bucurie. Mustea în mediocritate, abia trecea clasa, însă citea mult – Balzac, Hugo, Sienkiewicz, Șolohov, Tolstoi, Dostoievski îi deveniseră prieteni, nu singurii. La sfârșitul clasei a X-a venea însă un examen esențial – treapta a II-a de liceu – iar profesorii îl vedeau pe Tudor ieșit din autostrada educației, pe care ajunsese fără niciun ambuteiaj în primăvara lui ’87. Șocul a fost când s-au afișat rezultatele, iar Tudor a prins podiumul, la câteva sutimi de locul II, adjudecat de o elevă venită de la un liceu de renume, în vreme locul I, cum era firesc, fusese confiscat de cel mai bun produs al liceului – Zaina Zorici.