Dacă, aș alege oricând paharul cu lapte de pe tipsia fermecată, nu aș vrea să văd pe ea nicio fărâmă de carne. Nu că aș fi vegetariană și nici că aș fi animată de dorința nestăvilită de a fi în pas cu lumea bună. Pur și simplu nu îmi face plăcere să privesc tabloul carnifer. Nu vreau să îmi aduc aminte nici sacrificarea zburătoarelor și nici scena înfiorătoare ce surprinde tăiatul porcilor. Îmi place sau nu, ele țin de prozaismul copilăriei mele, de care pot să fac struțvial abstracție, dar nu pot să îl reneg. Ca urmare aș fi băut toată ziua doar lapte. După ce am învățat să ne facem singure cacao cu lapte, primeam aprobare să bem dimineața licoarea aromată.

Îmi aduc aminte de doamna Abrudan care, să nu ocolească toată ulița, când ieșea în sat, trecea prin ograda și curtea noastră. Nu aveam nimic cu dânsa. Doar că atât insista la mama cu sfaturile ei, legate de noi, încât ne-a devenit antipatică. Sfatul cel mai deranjant, ce ne-a supărat cel mai mult pe sora mea și pe mine, a fost cel legat de cacaoa în lapte. „Să nu le lași fetele să își pună cacao în lapte că le va face nervi...”, îi spunea mamei cu superioritate. Era prea mult pentru noi. Lăsând la o parte bunătățurile făcute în casă, nu prea aveam de a face cu dulciurile din bold. Câte sortimente de bomboane și biscuiți ne făceau cu ochii de pe rafturile prăvăliei! Nici halvaua, rahatul, bomboanele de gheață nu erau de lepădat. Ultima pe lista preferințelor, fiind ciocolata nu pot spune despre ea prea multe. Dar trebuia să fi fost tare bună.

Doamna Abrudan era domnișoară bătrână, fusese prea puțin timp măritată. În adolescență după ce am auzit de pictorul Petre Abrudan m-am întrebat dacă, ea nu a fost soția lui. De unde până unde mi-a venit ideea stupidă de a îi atribui o soție rea bietului om, nu știu. Din păcate nu mai am pe cine întreba, în satul devenit oraș, cu cine a fost măritată. Nici ai mei și nici alți bătrâni nu mai sunt.

Dimineața, mai ales în zilele de lucru, adulții casei preferau laptelui, caveiul. Se găsea în bold acea „Cicoare” sub formă de pastile rotunde, care se fierbeau deodată cu laptele. Nu îmi plăcea din cauza laptelui fiert. Pe când cacaua o amestecam cu zahăr și adaugam laptele nefiert peste compoziție.

Azi noapte a plouat, cum se zice pe aici, cu „cats and dogs” (pisici și câini). adică rupere de nori. Puhoi! S-a întrerupt electricitatea, era 2 noaptea și tocmai mă uitam la un film horror. Ce film de groază îți mai trebuia când după câte un fulger care lumina casa ca ziua se auzea câte un trăznet apoi vreun copac rupându-se cu un imens scrâșnet de lemn prelungit în ecourile nopții. Dar azi de dimineață, cerul senin ca un cristal, aerul curățit de praf și parcă și de zgomotul orașului dacă nu ar fi fost ferăstraiele de la oraș care tăiau copacii căzuți victimă sub cearta de neîmpăcat a bolților întunecate.

Pe la 3 după masă Matei se duce să ia poșta și se întoarce cu un zâmbet năstrușnic, dar atât de expresiv, că nu a fost nevoie de mare logoree, ci doar un semn fără echivoc, sau comentariu: „Mergem!” La ora aia nu puteam să mergem prea departe, ci undeva la vreo 60-90 de km. Așa că... Am crezut că mergem spre Niagara pentru că din autostrada 401 a luat-o pe Guelph Line, dar m-am trezit pe autostrada cu șase benzi spre Burlington, Matei conducând pe Lakeshore Dr., o minunăție de priveliște pe malul Lacului Ontario, mai ales că era o zi formidabilă după o noapte de cumpănă.

Începusem vorba despre stilul arhitectonic al unui cartier al bogaților din Kitchener. Virusul de mândrie a infectat pe cei care își permit și care cred că o casă cu cât e mai mare cu atât poate urla mai puternic despre punga proprietarul, gen arhitectonic de prin 1965-1980, un fel de cutii de piatră, niște lostopane greoaie de granit, toate zidite în serie ca de pe o bandă de fabrică. Un constructor de asemenea case de milioane și milioane de dolari m-a chemat la una din ele, avea două de vânzare, să-i fac o sfeștanie că e bântuită de duhuri rele și să-i fac o slujbă de dezlegarea cununiilor și alte superstiții arghilofile care cresc pe maidanul sufletesc al celor care nu sunt „duși la biserică”. I-am spus că nu e nici un duh necurat, că inelul nunții te-a legat pe viață și n-am cum să-l dezleg și că aici e vorba de ceva care devenise o modă cândva. Am făcut această „lostopană” de paranteză gândindu-mă la vilele din Turkey Point sau cele din Stratford și, mai recent, la cele din golful Burlington Bay, una mai frumoasă ca alta, tocmai prin varietatea lor, eleganță și gust artist, demonstrând că nu tot ce e mare și costisitor e și high class.

(Recenzie de carte)
Autoarea, deși nu este o fiică a satului Copălău, totuși în unele momente ale vieții sale, a alergat, a visat, a copilărit, pe acele meleaguri, venind în vacanțele școlare la unchiul de pe mamă: preotul Teodor Țigănoiul, astfel încât, vrând-nevrând s-a ancorat în ițele sensibile ale egregorului local. Imitând dorința nestăvilită de a cunoaște, de a înțelege feomenele vieții sale, atât cele sociale cât și cele cultural-științifice, Gabriela López- Cobeña, așterne pe hârtie, o dorință testamentară a unchiului său, părintelui Teodor Țigănoiu, aceea de a întocmi Monografia satului.

Chiar din paginile lucrării, aflăm că preotul Teodor Țigănoiul a adunat un bogat material bibliografic de-a lungul vieții sale, însă nu a mai apucat să-l redacteze într-o monografie. Bogata experiență a părintelui, cel care a fost paroh aproape jumătate de veac (1945-1992) al bisericii „Sf. Gheorghe”, dar și materialul inedit, i-au dat speranțe autoarei Gabriela López-Cobeña că va scoate o carte, care să fie de mare folos, tinerilor și bătrânilor satului Copălău. Practic, dorința părintelui ar fi fost ca lucrarea să se numească „Monografia satului și parohiei Copălău”, însă autoarea din motive bine știute, i-a dat numele de Copălău, Județul Botoșani, file de monografie.

Fiind un om de știință, a conștientizat faptul că a-i da un astfel de nume, implica un studiu exhaustiv despre sat și parohie, iar resursele bibliografice avute la îndemână nu se înscriau la un astfel de standard cărturăresc, deoarece este nevoie de un colectiv interdisciplinar, de studii pe varii domenii, care ar fi luat mulți ani de studiu și cercetare în arhive și pe teren.

Pe ansamblu, autoare folosește multe din materialele unchiului său, care s-a documentat în diferite biblioteci și arhive, a consemnat și a conservat date și materiale de la bătrânii satului și de la alți locuitori ai săi, însă nu și-a finalizat lucrarea prin neașteptata sa pleacare în lumea de dincolo, la numai 75 de ani. Proiect său rămas nefinalizat, a constituit o premiză stringentă, ca o promisiune testamentară de suflet, pe care autoarea Gabriela López-Cobeña (nume dobândit prin căsătoria cu un cetățean spaniol) și-o va asuma în anii următori.

Romanul „Femeia care a uitat să mai plângă” (apărut la Editura „Globart Universum”, Montreal, Canada) este o bijuterie scoasă din sensibilitatea și gingășia sufletului autoarei Mihaela CD, o creație împletită din ficțiune, dar și realitate, pentru că, așa cum a afirmat chiar dumneaei în timpul evenimentului de lansare a acestei cărți, subiectul romanului e bazat pe o istorie de viață adevărată, povestită Mihaelei cândva de tatăl ei.

Ana, numele eroinei principale, a fost ales nu întâmplator, ci simbolic, întrucât i se atribuie atât de expresiv unei super-femei, jertfite de Destin sau Providență pe altarul bunăstării celor dragi și, în cele din urmă, și pe cel al propriei fericiri, atunci când, după nenorociri în lanț greu de imaginat și de crezut, întreaga ei ființă a devenit o stâncă de putere și neclintire, o femeie care, după atâta suferință, „a uitat să mai plângă", întrucât durerea sufletului i s-a pietrificat și toate lacrimile i-au secat, curgând în râul învolburat al vieții sale, unul care a curs sălbatic aducându-i, printre urcușuri și coborâșuri, mai multe lovituri cu adevărat grele decât fericire.

Toate cele 17 capitole ale romanului ne prezintă o poveste reală, cu adevărat incredibilă și palpitantă, redând progresiv o soartă de om, de femeie, de mamă, cu care, ca cititor, te contopești și îi trăiești fiecare suferință, dar și clipă de scurtă fericire, iar asta în timp ce te transpui în lumea acelor eroi dintr-o epocă frumoasă, altfel, demult apusă, cu alte valori, țesute din eleganță, politețe și rafinament al ținutei și al sufletului oricărui personaj.

Fiecare detaliu este gândit și așternut pe hârtie cu o delicatețe ieșită din comun, care amintește de stilul elegant al lui Honoré de Balzac sau de cel realist al lui Guy de Maupassant, atunci când trăirile sunt redate în ascensiune, provocându-ne stări de tot felul, de la o extremă la cealaltă, dar, mai ales, marea dorință ca totul să se termine cu bine și să o vedem, în sfârșit, fericită pe Ana!