Marți, 6 septembrie 2022, la Facultatea de Filozofie a Universității din Novi Sad a avut loc o reuniune festivă prilejuită de înmânarea Ordinului „MERITUL CULTURAL” în grad de „Ofițer”, Categoria A LITERATURA, pe care Președintele României domnul Klaus-Werner Iohannis a decorat Societatea de Limba Română din Voivodina - Republica Serbia, prestigioasa noastră asociație pe care o considerăm o adevărată Academie de Științe și Arte a Românilor din Serbia, odată ce activează de 60 de ani în slujba comunității românești de pe aceste meleaguri.

Președintele României a conferit Ordinul „MERITUL CULTURAL” dorind a răplăti meritele Societății de Limba Română din Voivodina „în semn de apreciere pentru contribuția importantă avută la păstrarea și promovarea limbii, spiritualității, culturii românești și identității naționale a Românilor din Republica Serbia”.

La festivitatea organizată de Societatea de Limba Română și Departamentul de limba și literatura română a Facultății de FIlozofie, mai întâi domnul consul Daniel Bala, ministru-consilier la Consulatul General al României la Vârșeț a dat citire Decretului Prezidențial. Apoi, Ordinul ,,MERITUL CULTURAL” a fost înmânat președintelui S.L.R., Lucian MARINA de consulul general domnul Dinu GHEORGHE de la Consulatul General al României la Vârșeț care, de altfel, a fost oficialitatea română care a propus ca Societății de Limba Română să fie decernat această deosebit de însemnată recunoștiință a Țării-Mame.

Demn de menționat că la festivitate au participat și doamna profesor Steluța Mulić, născută Flora, precum și pictorul academic domnul maestru Viorel Flora, fiica și fiul regretatului profesor universitar dr. Radu Flora, fondatorul Societății de Limba Română.

Dramă de idei cu caracter filozofic
Teatrul poetic 1927 - Sibiu

Adevărată bijuterie metaforică, circumscrisă viziunii estetice neoromantice cu inflexiuni expresioniste de esenţă clasică prin aplecarea spre folclor, teatrul lui Lucian Blaga, ca mit dramatic, este un teatru poetic şi filozofic care mitizează spiritualitatea tradiţiilor autohtone, aplecându-se spre legendă în ,,ZAMOLXE” – 1921, ,,TULBURAREA APELOR” – 1923, ,,MEŞTERUL MANOLE” – 1927, ,,AVRAM IANCU” - 1934, ,,ANTON PANN” - 1965.

Dacă în ,,ZAMOLXE” - ,,misterul păgân”, Blaga actualizează mitul folcloric ca modalitate poetică, specifică artei moderne a constructivismului, în ,,MEŞTERUL MANOLE” creează o legendă în spiritul tradiţiei folclorice, fixată în ,,timp mitic românesc” în care patima de creaţie, patima frumosului, patimă a meşterului e convertită în jertfă, prefăcând femeia iubită în ,,femeie – biserică”, lăcaş de închinăciune, în ,,minune”.

,,Interpretând metafora mănăstire – femeie prin semnificaţia originară a mitului, ca o patimă pentru zămislire, ridicarea lăcaşului din suferinţa morţii apare ca o luptă a lui pentru cucerirea eternităţii prin propria faptă creatoare, care-i consumă întreaga fiinţă într-o pasiune nesupusă nici unei oprelişti (…); pasiune ,,compensată” în elanul demonului creaţiei de conştiinţa că pentru o operă mare nici o jertfă nu e prea mare”.*

La Blaga, mitul românesc al jertfei creatoare din balada populară e asimilat estetic, interpretat ca dramă a destinului creator, tragedie de destin a celui pentru care creaţia e patimă, transpusă în dimensiune magică.

(secvență dintr-un roman nenăscut)
Noaptea solstițiului de vară îl golise de energie. Luna plină îi venise de hac, mâncându-i hoțește orele de somn, ca o metresă care te incită sarcastic-savuros până te prinde-n mreje, apoi te duce de lesă până-ți pierzi busola. Adormise târziu, când zorii țâșneau trandafiriu printre fisurile din acoperișul solemn al întunericului. Nu-i de mirare că glasul mamei, oricât de dulce i-ar fi mângâiat urechea internă, îl indispuse.
- Lasă-mă să dorm! bolborosi Tudor, întorcându-se bolovănos în patul larg.
- Hai, fă un efort și strânge o pungă de frunze de dud, mă scutești de un efort! insistă
mama. Apoi vii și dormi cât vrei! adăugă, deschizând larg fereastra.
- Frunze de dud, asta-mi lipsea, la naiba! zise băiatul ca pentru sine. Mai bine rămâneam
la liceu! constată el cu ochii închiși.

Adolescentul se întoarse pe spate, inspiră adânc aerul din cameră, îl reținu o clipă, după care-l expulză într-un șuvoi egal, forțându-se să expire până simți că abdomenul i se lipește de coloana vertebrală. Deschise ochii mari, întinse brațele, proptindu-le de speteaza patului, împinse ușor arcuit trupul relaxat, lunecând sanie pe lenjeria patului, lungi cât putu coloana vertebrală într-un salut al soarelui executat bătrânește, pe orizontală, apoi strânse cu brațele genunchii la piept, se roti ca o bilă de snooker lovită cu tacul pentru o fricțiune ce dă efect invers și se ridică senin, energizat.

Cu ceva timp în urmă, răsfoind câteva cărți din bibliotecă, atenția mi-a fost atrasă de autograful lui Mircea Eliade aflat pe volumul „De Zalmoxis à Gengis-Khan”: „Dnei Rica Botez, impresionantă capacitate germinativă, cu nebănuite energii, posibilități și elanuri reținute, omagiul lui Mircea Eliade. 25-XII-1970, Paris”. Cartea, o sinteză pe tema miturilor geto-dacice şi a capodoperelor folclorului românesc, apăruse în cursul aceluiași an, la editura pariziană „Payot” și fusese foarte bine primită de critica de specialitate.

Când și unde am cumpărat-o, nu îmi amintesc cu precizie. Dețin în biblioteca personală o serie de cărți cu autografe cumpărate din perioada în care mi-am desfășurat activitatea la Paris, de la celebrii anticari de pe malul Senei, așa numiții buchiniști, dar pe multe altele am reușit să le achiziționez de-a lungul timpului de la diverși anticari din București sau din țară. Însă nu asupra acestui aspect vreau să insist în continuare, ci pe acela de a afla cine este respectiva doamnă și ce loc ocupă în biografia lui Mircea Eliade.

Astăzi, în plină eră a tehnologiei, când vrem să aflăm ceva, cel mai la îndemână ne este internetul. Așa că primele căutări le-am demarat pe internet care, însă, s-a dovedit a nu fi prea darnic. Puținele date găsite m-au condus la câteva articole și publicații, și bineînțeles, la unele din scrierile de tinerețe ale lui Eliade. Puse cap la cap, acestea alcătuiesc o captivantă poveste de dragoste care, până la urmă, s-a dovedit a fi fost prima mare dragoste a viitorului istoric al religiilor.

Rica (Profira) Botez, enigmatica R. de mai târziu, s-a născut la 25 iulie 1904, în satul Preajba, comuna Poeni, județul Teleorman. A urmat școala primară în satul natal, continuată apoi la Giurgiu și la Liceul „Carmen Sylva” din București. În 1928 a absolvit Facultatea de litere, și-a luat licența în istorie și filozofie, fiind apoi numită profesoară de limba română la Gimnaziul „Pătraşcu cel Bun” din Strehaia. A mai profesat o scurtă perioadă la Balcic și Constanța, după care s-a căsătorit cu un ofițer de marină. A divorțat de acesta în 1935 și după doi ani se va recăsători cu medicul Sergiu Stoicescu, cu care va avea un copil, Călin-Sergiu. S-a stins din viață la 30 iunie 2003, la București.