A fost noapte...
Cerul în întunericul lui părea alb
de lumina stelelor.
Vântul, oftând, îşi făcea dansul
Printre crengile teilor uscați şi
ale salciei plânse,
Ce şi-au întins rădăcinile eterne,
pe furiş, în linişte,
Peste gurile celor ce nu vor să vadă.
Nu se mai aude glas, suspin, oftat;
Numai aerul curge în direcția ochilor:
E rece, clipeşti... trece o clipă.
Deschizi ochii larg... Асum vеzі асеа поарtе,
Muşchii ți se zbat şi în lupta lor
Mâinile îți apasă pieptul urcând
cadențat spre obraz.
Degetele fredonează un poem idilic
Pe pleoapele obosite
Şi genele-s fascinate de umorul antic
De pe vremea lui Vergiliu.
Timpul se scurge letal.
Te păcäleşte şi din nou revine la normal,
Joacă-te cu el!
Fă-l doar un calambur,
Tu, om minunat!
