„Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri”
Mihai Eminescu
MIHAI EMINESCU afirma că „Nici o literatură puternică, sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate să existe decât ea însăși determinată la rândul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului național… Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să între cu rădăcinile în pământ, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent.”
Luceafărul poeziei romantice universale considera că menirea creatorului e aceea de a îmbogăți patrimoniul cultural: „Cu izvoare ale gândirii și cu râuri de cântări”. Înrudit cu muzicalitatea proprie sufletului său, atmosferă muzicală indispensabilă liricii adevărate – anticipând simbolismul – EMINESCU este un poet romantic – plastic prin imaginile vizualo - cromatice, dar și muzical prin rimele interioare, prin verbele onomatopeice, prin imaginile auditive și nu numai.
În poezia sa cuvintele sensibilizate, cum cerea Maiorescu, sonurile și culorile se integrează într-o trinitate. Cuvintele, sonurile, culorile au puterea de a evoca, de a reproduce senzații similare. Ele vorbesc, cântă, desenează, creează un limbaj pe care talentele sensibile îl înțeleg, transformându-le apoi în noi creații, de data aceasta, pentru noi, - muzicale.
POEZIA și MUZICA au mișcări vibratoare de aproape aceeași frecvență. CUVÂNTUL poate vibra în acord cu sunetul muzicii, iar Muzica poate exploda cu intensitatea unui cuvânt. Ambele fac parte din familia nemuritoare a Artei.
Criticul Tudor Vianu remarca nu doar valoarea inestimabilă a creației eminesciene, ci și muzicalitatea poeziilor: „citindu-l, lăsându-se pătrunși de puterea răscolitoare a CÂNTECULUI lui, românii au dobândit conștiința de a fi dat lumii întregi, literaturii universale, pe unul din cei mai mari poeți ai ei. (…) Pășim deci alături de Eminescu în luptele zilei de azi.”*