În inima străvechii istorii și a bogatei tradiții, Muzeul Casa Romanței din Târgoviște devine epicentrul întâlnirii tinerilor din România și din diaspora în perioada 22-24 ianuarie 2024, odată cu sărbătorirea Zilei Unirii. Această festivitate, de o semnificație profundă pentru întreaga națiune română, devine nu doar prilej de comemorare, ci și o oportunitate de reunire și explorare culturală pentru elevi și studenți.
Cu arhitectura sa impunătoare și istoria sa încărcată de însemnătate, Muzeul se metamorfozează într-un decor inedit pentru evenimente dedicate tinerilor. Programul special conceput pentru aceștia se desfășoară pe parcursul a trei zile, oferind o varietate de oportunități de învățare și interacțiune culturală.
Ziua Unirii la Muzeul Casa Romanței din Târgoviște devine astfel un capitol memorabil în paginile istoriei culturale, aducând împreună tineri dornici de cunoaștere, de conectare și de sărbătorire într-un cadru plin de semnificație. Evenimentul nu se rezumă doar la celebrarea trecutului, ci își propune să inspire generațiile viitoare să continue construirea unui viitor comun, solidar și prosper pentru întreaga țară.
Muzeul devine, astfel, martorul și arhitectul unei trăiri colective, în care trecutul și prezentul se contopesc într-o simfonie a cunoașterii și a identității. Tinerii participanți nu doar marchează această sărbătoare în calendarul lor, ci contribuie la perpetuarea valorilor și tradițiilor care definesc spiritul românesc.
În final, Ziua Unirii la Muzeul Casa Romanței din Târgoviște nu este doar un eveniment efemer, ci devine un punct de plecare pentru un viitor în care tânăra generație să continue să scrie istoria națională cu conștiință și responsabilitate, construind un fundament solid pentru progresul țării noastre.

Camelia Florescu
Radio ProDiaspora

„Ca un sculptor îndărătnic,
Eminescu şi-a modelat viziunea internă
în marmura inertă a vorbelor neîncăpătoare,
dăltuind o nouă fizionomie limbii poetice”
(Pompiliu Constantinescu)

MIHAI EMINESCU
Concepţia despre artă

Concepţia eminesciană despre artă se poate regăsi în cuvintele lui Andrei Mureşanu din poemul dramatic cu acelaşi titlu : „O, naţie iubită/ Vei înţelege doru-mi,/ Vei şti să-l preţuieşti?”, versuri din care desprindem zbaterea poetului de a lăsa posterităţii – prin poeziile sale – semnificaţii majore ce-au trebuit să fie căutate în lupta sa permanentă de cizelare a limbii: „Unde vei găsi cuvântul/ Ce exprimă adevărul?”.

Pentru Eminescu, procesul de creaţie şi creaţia – opera de artă – ca rezultat al acestuia, sunt împlinite doar dacă conţinutul de idei este exprimat într-o formă adecvată, şi nu în „haine de imagini pe cadavrul trist şi gol” (Epigonii). Creaţia poetică este circumscrisă conform mentalităţii romantice, opunându-se realităţii goale de sens. Poezia – univers compensativ – exprimă trăire autentică: „de minţi gândită, [...], din inimi scoasă”, Este o modalitate de exprimare a sinelui: „inima-ţi frământă/ Doruri vii şi patimi multe,/ Şi-a lor glasuri a ta minte/ Stă pe toate să le-asculte”, este o formă textualizată a visului, a dorinţei de absolut.

Câteva poeme – arte poetice – dezvăluie concepţia eminesciană despre creaţie: Numai poetul (1868), Epigonii (1870), Icoană şi privaz (1876), Scrisoarea II (1881), Criticilor mei (1883), acoperind toate cele trei etape ale creaţiei: începutul (1866 – 1869); maturitatea (1870 – 1876), şi apogeul – genialitatea (1879-1883). Plecând pe linia înaltului umanism, romanticul Eminescu defineşte poetul drept: „...om care stă noaptea ş-a minţii adâncime în strofe o desface şi o aşează-n rime...” (Icoană şi privaz).

„Noblețea Înaintașilor e noblețea noastră!
Apărându-le memoria ne apărăm pe noi.
Noi suntem prelungirea lor în istorie, așa
cum urmașii vor fi prelungirea noastră!”
(Artur Gabriel Silvestri)

MIHAIL EMINESCU e Strălucirea lucirilor sale naționalist-creștine, astralo-sonore, jurnalistice, metafizico-mistice, filocalico-profetice ce s-a pogorât peste Dacia Mare și nemuritoare! Din bogatul caier al Memoriei noastre nemuritoare, desprindem prin rugăciune de foc un fir lung de gând alb, îl răsucim într-o cromatică verde, apoi sub aprinderea luminii harului pogorâtor, țesem Icoana Frumuseții Poetului – nepereche, din care se reflectă frumusețea lirică a Dorului său, în lucirile astrale, sonore, metafizice, mistice, filocalice, profetice.

Poetul Nicolae Dabija, un izvor de adevăr și frumos, ne-a prelins un mirific iconostas.
EMINESCU
„Cînd mă gîndesc cît de mult ne iubise izvoarele,/ Și codrii, și doinele ce au fost a-L cunoaște -/ îmi vine să cred că poeții mari își aleg popoarele/ în mijlocul cărora au a se naște.” (Nicolae Dabija, Pe Urmele lui Orfeu – Eseuri, Ed. Hyperion, Chișinău-1990)

Este adevărat că marii Poeți își aleg popoarele, dar la rândul lor, popoarele mari sunt alese de Mântuitorul Hristos – POETUL absolut al Cosmosului, pentru a li se naște Geniile lor lirice! După ce Dumnezeu a săvârșit Creația Sa, prin Fiul-LOGOS, a așezat în seminția Sa, pelasgă, peste Cuvântul ziditor, acoperământul divin al MUZICII, ca să înflorească și să rodească, astfel toată Tracia – Geto-Dacia, ca PATRIE a Profeților, a Poeților, a Filosofilor, mustind o Filosofie a Muzicii și o Muzică a Filosofiei, iar împreună un TĂRÂM serafic al POEZIEI mistico-religioase. Atunci spre Acum, Acolo spre Aici, în toată TRACIA Mare s-au născut, renăscut Marii Poeți ai omenirii (pe care grecii-traci și i-a asumat smerit în pantheonul lor n.a.): Orfeu, Musaios, Homer, Empedokles, Eschil, Esop, Euripides, Sophokles, Hristos, Pavel, Cotis I, Sapho ș.a.

„Să smulg un sunet din trecutul vieții,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri”
Mihai Eminescu

MIHAI EMINESCU afirma că „Nici o literatură puternică, sănătoasă, capabilă să determine spiritul unui popor, nu poate să existe decât ea însăși determinată la rândul ei, de spiritul acelui popor, întemeiată adică pe baza largă a geniului național… Fără îndoială, există talente individuale, dar ele trebuie să între cu rădăcinile în pământ, în modul de a fi al poporului lor, pentru a produce ceva permanent.”

Luceafărul poeziei romantice universale considera că menirea creatorului e aceea de a îmbogăți patrimoniul cultural: „Cu izvoare ale gândirii și cu râuri de cântări”. Înrudit cu muzicalitatea proprie sufletului său, atmosferă muzicală indispensabilă liricii adevărate – anticipând simbolismul – EMINESCU este un poet romantic – plastic prin imaginile vizualo - cromatice, dar și muzical prin rimele interioare, prin verbele onomatopeice, prin imaginile auditive și nu numai.

În poezia sa cuvintele sensibilizate, cum cerea Maiorescu, sonurile și culorile se integrează într-o trinitate. Cuvintele, sonurile, culorile au puterea de a evoca, de a reproduce senzații similare. Ele vorbesc, cântă, desenează, creează un limbaj pe care talentele sensibile îl înțeleg, transformându-le apoi în noi creații, de data aceasta, pentru noi, - muzicale.

POEZIA și MUZICA au mișcări vibratoare de aproape aceeași frecvență. CUVÂNTUL poate vibra în acord cu sunetul muzicii, iar Muzica poate exploda cu intensitatea unui cuvânt. Ambele fac parte din familia nemuritoare a Artei.

Criticul Tudor Vianu remarca nu doar valoarea inestimabilă a creației eminesciene, ci și muzicalitatea poeziilor: „citindu-l, lăsându-se pătrunși de puterea răscolitoare a CÂNTECULUI lui, românii au dobândit conștiința de a fi dat lumii întregi, literaturii universale, pe unul din cei mai mari poeți ai ei. (…) Pășim deci alături de Eminescu în luptele zilei de azi.”*