CU FIRE DE IARBĂ

Mi-ar plăcea
să nu mai fie nevoie
să ajung
la capătul acestei călătorii,
poate ne vom aștepta
unul pe celălalt
atunci
când nimic nu e sigur,
când ploile se revarsă
fără oprire,

O tăcere
este un semn
în care sufletul
se îmbracă până la urmă
cu mătasea liliachie
a nopții,
gândurile nu se opresc,
umbra se hrănește din mine,
până la ziuă

Învăț să aflu
mereu altceva,
să scriu
cu fire de iarbă
nota cea mai înaltă
dintr-o simfonie
pe care numai tu
o auzi...

BUCĂȚI DE OAMENI

Își dau mâna din când in când
Bucăți de oameni înrobiți
Parcă par liberi și iubiți
Dar nu mai au loc pe pământ.

Se-ntorc adesea spate-n spate
Nu se ating, nu-și mai vorbesc
Își deplâng climaxul grotesc
Nimic și orice îi desparte.

Ropotesc pașii prea grăbiți
Vor să traiască-n utopie
În chip sculptat de bisturie
De propriul eu se simt scârbiți.

Amar, în ei, se flagelează,
Se-mprăștie-n păcat și vid.
În carne, sângele livid
Putreziciune voalează.

De sub căciulile de smoală,
Confuzi, trimit săgeți mortale
În simfonia de metale,
Căci au fost injectați cu boală.

Iar viitoru-i prea departe.
Nu îl privesc, nu și-l asumă.
Au ochii îmbrăcați în brumă
Precum naivul dintr-o carte.

Sfârșită-i viața pentru unii
În chinuiala aiurită;
Se cern ființele prin sită
Și își dau mâna cu nebunii.

TARE DOR MI-E DE MOARTE

De câte ori nu ne spunea bunica:
„Să nu v-atingeți de cireșile morții,
din cimitirul pădurii de pe deal,
că toți care-au mâncat din ele
pe rând, pe rând au murit...''

„Bunica săraca, 
 în gândul nostru ziceam,
cum pot să știe bătrânii
mai mult decât noi despre moarte?!''

Erau pe-atunci
acele praznice grozave
cu sarmale, 
găină friptă,tăiței cu lapte,
grâu fiert cu scorțișoară 
înmiresmat cu nucă și bomboane
și străchini înflorate, 
sfielnice linguri din cântec de lemn
și ulcica
având la urechile toartei în loc de  cercei,
exact -
cireșele negre-ale morții...!

PERPETUU

De-o fi să mor curând 
Să-mi fie zîmbetul tău blând mormânt
Iubite ce nu te-am găsit
Nici nu te-am căutat
Dar sufletul meu a visat
M-ai ars și jar tu m-ai hrănit
Neostoit m-ai frânt și răstignit
În sufletu-mi te-ai cuibărit
Dar nicicând n-ai venit
În câte trenuri om fi fost
Și ne-am zâmbit timid
Atinsă sunt dar nu te știu decât în duh
Nu te-am văzut dar te-am dorit necontenit
Te știe lira cea zidită-n în mine
Flamândele buze cărnoase
Nesăvarșite sărutari tânjesc
Scrisori de dragoste ce zac nescrise
Sălbăticește carnea dorurilor necuprinse
Când ne vom cuceri, înfrânge și murii
Vom arde, ne vom bea flămînda-mbrățișare
Când sânii mei se potrivesc în palmă ta căutătoare
Și mușcătura tandră necontenită din gustat
Vom afla înviind, apoi murind
Că aparținem unul altuia
Tăiați din cer, ziditi din lut, îndrăgostiți căzuți din stele
Ne vom găsi și ne vom pierde
Ne vom iubi cerșind flamânzi
Din minte, trup, suflet arzând
Îmbrățișări de foc, Vezuvii contopind
În pântec zbatere și-nfiorare
Mai mult cerând, mai mult luând
Mai mult găsind cu fiecare sărutare.
Vom muri în această viață
Și vom tânji să ne găsim în alta și în alta
Din nou nu ne vom știi
Iar sufletul mustang neobosit va căuta
Și regăsi-ne-vom necontenit
Potrivnicii vor amuți în fața ta
Când darul primului sărut va fi primit.