Îmi revine onoarea de a prezenta un amplu volum omagial consacrat împlinirii a 100 de ani de la nașterea lui Radu Flora, personalitate multilaterală și cercetător profund dedicat studierii limbii române.

Apariția și prezentarea acestui volum ne oferă prilejul de a ne exprima respectul, consideraţia şi recunoştinţa faţă de regretatul profesor, care mie personal mi-a fost profesor și mentor la studiile academice și cele de magisteriu, la care m-am format profesional, dar și spiritual. Am învăţat ca studentă şi tânăr cadru didactic sub îndrumarea acestui mare lingvist român de pe meleagurile Banatului sârbesc și am înțeles importanța majoră a cercetării limbii noastre materne pentru păstrarea identității noastre naționale.

Volumul pe care îl avem în față este dedicat vieții și operei lui Radu Flora, care figurează printre cele mai ilustre nume ale lingvisticii românești - dialectolog, folclorist, autor de manuale, lexicograf, scriitor, filolog, autor al multor lucrări ştiinţifice prin care și-a dovedit erudiţia şi seriozitatea cu care s-a angajat la cercetarea graiurilor româneşti din această zonă lingvistică, dar și a graiurilor istroromâne pe care le-a consemnat și analizat cu multă erudiție.

Despre importanța activității și realizările acestui erudit bănățean s-a vorbit în repetate rânduri la diferite simpozioane și reuniuni științifice, s-ar mai fi putut vorbi foarte mult și alcătui numeroase volume, astfe că autorilor acestui volum omagial, domnul Lucian Marina președintele S.L.R. și subsemnatei i-a revenit sarcina foarte grea, ca din multitudinea de lucrări dedicate vieții și activității lui Radu Flora, semnate de numeroși cercetători, să selecteze pe cele mai adecvate pentru elaborarea acestui volum pe care din lipsa de mijloace financiare trebuia să-l reducem la 250 de pagini.

„Poezia este muzica sufletului, și mai presus de toate, a sufletelor mari și sensibile” spunea Voltaire. Aceste gânduri îmi vin în minte când citesc poeziile scrise de Cristina Horotan, o poetă contemporană al cărui glas revoluționar răsună chiar din inima Ardealului, din gloriosul Șelimbăr.

Cristina Horotan înzestrează cultura română contemporană cu o nouă rapsodie de poezii, „Di-Agnostica,” o carte în care iubirea, justețea și răzvrătirea împotriva nedreptăților culminează în versuri vibrante ce ascund strigăte de emoții. Versurile poetei apar ca scântei erupte dintr-un vast spațiu afectiv, marcat de bucurie, de furie, de “sângeroase răni,” de un torent de durere metamorfozat în lumină și înțelepciune. Poeziile poartă o poveste de viață, cu taine mărturisite prin sinceritatea unui suflet cugetător, însetat de adevăr, cu versuri născute din harul divin, căci, cum ne mărturisește poeta: „în toate e un foc ce arde... e darul de la Dumnezeu!”. Dar eul nu se scaldă în căldura unui pacifism artificial, ci trece prin viforul realității, strigă, se zbate sfâșiat de experiențe crunte, caută lumina zilei, creând versuri ce se zbuciumă sub forța unei vijelii sufletești.

Izvorâte dintr-o inimă revoluționară, poeziile Cristine Horotan sunt pline de scântei pâlpâitoare, ce așteaptă reînvierea unei noi flăcări, poate un nou Cenaclu al poporului. Purtând făclii de adevăr, eul liric se perindă cu pași molcomi, reînvie istoria, luminează oameni și fapte, lăsând un strigăt sfredelitor în amintirea a tot ce era bun și sfânt, în amintirea falnicilor străbuni. Aici, cititorul devine părtaș la o răscoală spirituală pentru dreptate.

Dar poeziile izvorăsc și din iubirea adâncă pentru locuri, oameni și fapte. Aici, actul creator, deși dedicat muzei artistice, rămâne intact în originalitate, asemenea unei fântâni ce-și oglindește fața cristalină în ochii cititorului. Transcendența realității în arta scrisului și renunțarea la sublimare accetuează tendința poetului de a reînvia glasul poporului, dreptatea. Poate renumita pictură „România revoluționară” de Constantin Daniel Rosenthal ar putea reflecta această îngemănare artistică - imagine poetică, cuvânt și sentiment.

Bornele care marchează arealul cultural transilvan sunt scoase în evidență cu fiecare carte scrisă întru glorificarea graiului ardelenesc. O identitate spirituală conservată prin limbă e mai presus de orice atestat documentar, acte de administrațe sau incunabule. Prin modulațiile limbii străvechi vorbește tradiția, memoria, istoria, influiențele și inteferențele culturale specifice. Ele dau farmecul și specificitatea neaoșă vorbitorului, în măsura în care acest limbaj e încă practicat și auzit in viata cotidiana a oamenilor satului. Dar pentru a nu se pierde cu totul, limbajul acesta trebuie consemnat ca atare pe pagina tipărită.

Si iată că Nadia Linul Urian chiar face asta cu mare dăruire și perseverență creativă. O dăscăliță din Țara Năsăudului, mândră de menirea ei didactică, scriitoarea Nadia Linul Urian, îsi asumă cu responsabilitate această sarcină ca pe o datorie de onoare și publică o carte de proze scurte întru conservarea limbii vorbite populare. Un demers nu foarte ușor, riscant chiar, acum când orientările prozatorilor merg în alte direcții. S-ar părea că este chiar un mers împotriva valului, dar așa ceva nu este luat în calcul când servește o cauză atât de nobilă precum elogierea limbii strămoșilor. Se înțelege că activitatea dăscăliței din Cristeștii-Ciceului se desfășoara între cărti și catedră, între scris și educație, complet integrate în viața comunitătii sătești, după cum se poate ușor constata parcurgând paginile cărții sale „Povestea satului”. Volumul cuprinde un număr de 29 de proze scurte, prezentate ca întâlniri cu oamenii satului ce deapănă amintiri, bătrâni înțelepti depozitari ai tainelor trecutului povestite cu iz de mister și legendă. Autoarea cărții transferă evocări și evenimente din memoria colectivă a satului în scurte narațiuni cu scop educativ, închegând o salbă de texte cu caracter realist-obiectiv ce se construiesc în jurul nucleului profesiunii didactice. Sâmburele povestirii rodește în pilduitoare întâmplări, împletite în stilul lipsit de pretiozități lingvistice, dar bogat în coloratură verbală locală.

Scriitoarea lasă ușa sufletului larg deschisă pentru a intra în străfundurile ființei toate elementele ce compun sintagma identitară „spiritul locului”. Graiul ardelenesc năsăudean e omnipresent, nu doar în reproducerea vorbirii personajelor, ci și în portretizările sau descrierile naratoarei. Mașina e oprită „în lărgușul intrării” la biserică; un bărbat „o intrat odată în dâlme, o mărs prin tunete și o găsât acolo trei camere; Bugătu-i de greu la tata-său…” etc. Sunt simple decupaje din textul prozelor volumului.

Astăzi am terminat de lecturat cartea ”CRÂMPEIE DIN VIAȚA UNEI FEMEI” de
Anișoara Laura Mustețiu, dar inima și gândul mi-a rămas în sufletul cărții încă pe mult timp.
Este o carte fascinantă, plină de emoții, lumină și iubire, cum rar întâlnești și care m-a cucerit
imediat, chiar din primele rânduri. Lucrarea de față emană empatie, dragoste, cunoaștere,
înțelepciune, bucurie.
Narațiunile autobiografice sunt adresate cititorului direct, de la suflet la suflet. Arsenalul
lexical utilizat de autoare este extrem de diversificat prin culoarea artistică. Este o
inepuizabilă sursă de pitoresc lingvistic, de expresivitate, de subtilități estetice, cu un
limbaj viu, expresiv de exprimare; abundă în figuri de stil precum epitete și metafore iar
uneori emoția și efervescența se dezlănțuie cu toată forța, dând viață unor tablouri lirice
uimitoare. Gramatica textului este prin excelență expresivă, cu multiple și variate sugestii,
conotații dintre cele mai surprinzătoare, toate conturând imagini senine și blânde, încărcate de
optimism și de pitoresc.
Povestirile sunt pline de candoare și sensibilitate, dar totodată sunt pline de cugetări și reflecții
surprinzător de profunde, cu o întreagă filosofie de viață: ” ce pot fi clipele? Scântei de stele ce
se sting în focul efemerității...” Își pune întrebări existențiale: ” Oare dacă am fi mai conștienți
de efemeritate, am putea trăi mai intens, mai real, mai profund? ”.