Bornele care marchează arealul cultural transilvan sunt scoase în evidență cu fiecare carte scrisă întru glorificarea graiului ardelenesc. O identitate spirituală conservată prin limbă e mai presus de orice atestat documentar, acte de administrațe sau incunabule. Prin modulațiile limbii străvechi vorbește tradiția, memoria, istoria, influiențele și inteferențele culturale specifice. Ele dau farmecul și specificitatea neaoșă vorbitorului, în măsura în care acest limbaj e încă practicat și auzit in viata cotidiana a oamenilor satului. Dar pentru a nu se pierde cu totul, limbajul acesta trebuie consemnat ca atare pe pagina tipărită.
Si iată că Nadia Linul Urian chiar face asta cu mare dăruire și perseverență creativă. O dăscăliță din Țara Năsăudului, mândră de menirea ei didactică, scriitoarea Nadia Linul Urian, îsi asumă cu responsabilitate această sarcină ca pe o datorie de onoare și publică o carte de proze scurte întru conservarea limbii vorbite populare. Un demers nu foarte ușor, riscant chiar, acum când orientările prozatorilor merg în alte direcții. S-ar părea că este chiar un mers împotriva valului, dar așa ceva nu este luat în calcul când servește o cauză atât de nobilă precum elogierea limbii strămoșilor. Se înțelege că activitatea dăscăliței din Cristeștii-Ciceului se desfășoara între cărti și catedră, între scris și educație, complet integrate în viața comunitătii sătești, după cum se poate ușor constata parcurgând paginile cărții sale „Povestea satului”. Volumul cuprinde un număr de 29 de proze scurte, prezentate ca întâlniri cu oamenii satului ce deapănă amintiri, bătrâni înțelepti depozitari ai tainelor trecutului povestite cu iz de mister și legendă. Autoarea cărții transferă evocări și evenimente din memoria colectivă a satului în scurte narațiuni cu scop educativ, închegând o salbă de texte cu caracter realist-obiectiv ce se construiesc în jurul nucleului profesiunii didactice. Sâmburele povestirii rodește în pilduitoare întâmplări, împletite în stilul lipsit de pretiozități lingvistice, dar bogat în coloratură verbală locală.
Scriitoarea lasă ușa sufletului larg deschisă pentru a intra în străfundurile ființei toate elementele ce compun sintagma identitară „spiritul locului”. Graiul ardelenesc năsăudean e omnipresent, nu doar în reproducerea vorbirii personajelor, ci și în portretizările sau descrierile naratoarei. Mașina e oprită „în lărgușul intrării” la biserică; un bărbat „o intrat odată în dâlme, o mărs prin tunete și o găsât acolo trei camere; Bugătu-i de greu la tata-său…” etc. Sunt simple decupaje din textul prozelor volumului.
De la legendele repovestite despre Ștefan cel Mare din Înțelepciunea domnitorului prozatoarea trece la reiterarea motivului mitic din Sarea-n bucate reluat În narațiunea Copil de suflet în care un bărbat, Băbuțan, vrea să știe care din cei trei copii îl vor îngriji la bătrânețe pentru a-I lăsa moștenire tot avutul său. Luxul orbitor al noilor îmbogățiți pătrunde și în lumea satului de azi sub forma simbolică a unui bolid pe patru roți, al cărui proprietar este interesat numai de câștig, reconfirmând zicala „Banul-ochiul dracului”! Cu extindere în fantastic e fragmentul referitor la șocul trăit de săteni când constată A înviat mortul! Copiii plecați la colindat în alt sat de Crăciun pățesc ceva similar ca în Amintirile lui Creangă (La colindat), iar Lecția de istorie despre vitejiile lui Mihai Viteazul situează relatarea în raza de lumină a exaltării patriotismului. În spirit realist este privită și „râvna dascălului’’ de a educa, dar și eșecul atunci când demersul lui la catedră nu dă roade în ciuda pasiunii și a profesionalismului didactic. Realitățile legate de plecarea tinerilor din sat și abandonarea bătrânilor într-un azil modern, bine utilat, curat.dar rece, transmit o senzatie de amărăciune și tristețe adâncă: „Pentru un bătrân ce a trăit la sat, drumul spre Azil e drumul spre moarte’’ conchide întristată autoarea (Azilul). În secvența dialogată Visător sau realist se face trimitere la obiceiul pământului consfințit ca normă a respectului față de un semen: salutul pe ulițele satului, nerespectat, din păcate, de tinerii recalcitranți de azi, certați cu disciplina școlară.
Nadia Linul Urian e păstrătoare a acestor tradiții ale satului ancestral românesc într-un volum conceput ca elogiu al satului românesc. Pentru ea, satul înseamnă „leagănul copilăriei’’, pragul casei părintești, curtea, biserica, școala, moara, poșta, casele oamenilor, podul, ciurda satului, toate se leagă și formează poveștile satului, ale existenței și originii noastre.
-----------------
Adrian ȚION
Cluj-Napoca