Romanul „Donna Alba” al lui Gib Mihăiescu este o operă aparte în literatura interbelică, o monografie a unei iubiri fulgerătoare pentru o femeie fascinantă, o apariție meteorică în viața unui tânăr care abia își începea studiile în vederea unei cariere. Scris la persoana întâi, romanul atrage lectorii, prin implicarea emoțională a autorului care face o analiză lucidă a propriului suflet îndrăgostit iremediabil de o femeie de o rară frumusețe. Fascinat de apariția aceastei femei frumoase, devine conștient că nu va fi capabil să iubească pe alcineva vreodată și își concentrează voința și acțiunile pentru a o cunoaște și a se bucura de farmecul irizestibil ce-l revărsa această ființă, prin priviri, gesturi, cuvinte, mișcări, atitudini, mimică, reacții ale sufletului.

Comparația eroului cu Julien Sorel, personajul lui Sthendal din romanul „Roșu și negru” mi se pare inadecvată, fiindcă Mihai Aspru (nume simbolic) nu este un arivist, el urmează studii superioare ca mulți tineri din generația sa, nu pentru a parveni. Julien Sorel își exersa puterea lui de seducție asupra doamnei de Rénal, dorind să acceadă cât mai sus pe scara socială, prin propria voință și tenacitate. Din contră, eroul romanului „Donna Alba” stă în umbră mulți ani, bucurându-se fugitiv de imaginea celei ce îi cucerise toată ființa. Călit în luptele din primul război mondial, el și-a propus la revenirea în viața civilă, să facă fapte mari în viață.

Autorul descrie cu emoție prima întâlnire a celor doi protagoniști ai romanului care a declanșat acțiunile viitoare ale lui Mihai Aspru: „A fost clipa, atât de dramatică pentru mine, când am văzut întâia oară pe Alba. Însă, în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui atâți ani de mai târziu, eu n-am știut că femeia gravă și mândră, înaltă și încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lângă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai târziu că-l poartă, și nici că în viața noastră cărările ni se vor încrucișa iarăși, așa cum ni s-au încrucișat.”

Gib Mihăiescu descrie această apariție misterioasă ce trecea „Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri”. Contactul vizual este subliniat în cuvinte ce fac mai atrăgătoare apariția feminină: „Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat niciun moment, la niciuna și la niciunul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecați, și chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei.” Reacția ei a fost provocată de căderea celor două dicționare de sub brațul tânărului copleșit de emoție, evident „un stângaci și sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseți”.

Încă de la această primă încrucișare a drumurilor lor, tânărul intuiește că ea are o durere ascunsă: „Dar atât și nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teamă care i-a pâlpâit deodată în ochi și-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperită de un zâmbet de mulțumire, de fericire și orgoliu”. Încă de atunci se naște în sufletul eroului nevoia de a ocroti această frumoasă femeie de un rău prezumtiv, ca un romantic cavaler, căci „apariția cea frumoasă și necunoscută” devenise pentru el un ideal de frumusețe, dar cu un suflet zbuciumat. O căută înfrigurat pe străzi zile multe și amuți când o văzu întâplător pe stradă: „Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aș fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulțumirilor, poema tristeților ei parfumate cu grelele picături ale tentațiilor și misterului, și gândul mă duce hăt-departe, mă vedeam apărându-i salvator în armură, în culmea supremei restriști.”

„Iarăși n-ai mâncat azi păzitură? Pthită oloiată, aia e mâncare la tine? Toată ziua sari ca o mânză și fugi ca un iepuroi. Nu stai într-un loc să se prindă ceva pe tine. Hai și mânâncă un pthic de păzitură!”. Bunica ori mai degrabă mama, mă cităleau toată zâua. Bunica găsea o soluție practică, dacă nu mâncam, îmi făcea picioici pe lespede, scoverzi, lipthii, ciurigăi, pancove, turte de mălai. Plăcintele nu se făceau chiar atât de iute, musai trebe să dosthească. Mama nu îmi corăța ouă, cum se zice pe la noi. Dacă mâncam, bine, dacă nu mă lăsa în Plata Domnului. Știa că voi fugi la bunica, plângând, iar buni Valeria găsea repede o alternativă la păzitură.

Dacă păzitura era o zamă pă curethi ori pă păstăi, mă făceam că nu aud. Dacă era vorba de mazăre pe ciont, lăsam totul baltă și mă așăzam la masă, ori luam blidul și mă puneam pe pragul cohei. ”Gândești că te-o uitat Măria Ioșkii. Acolo, îi locul ei, pă prag. Ce ț-a mai trece prin minthiuca ta?”

Ar fi o crimă de lezmaiestate să trec în grabă peste păzitură sau zamă, care era de fapt mâncarea noastră de bază. Mai ales că bifarea în grabă a zemii zemurilor – cum ar zice Anton Pann – ar însemna omiterea intenţionată a reginei lor. A nu aduce omagiu acestei regine neîncoronate a păziturii, care este... mazărea cu conţ sau mazărea pe ciont (os), ar echivala cu o grabnică sinucidere pofto-condeică. Ciontul era o bucată de șoncă afumată (șonca, piciorul din spate a defunctului purcel). Din motive necunoscute mie, noi îi spuneam mazăre, boabei de fasole uscată iar măzărei verde îi spuneam boșorcă. Nu cred că pot fi atacată nici din motive de rang şi nici din pricini de avansare pe postul de regină a banalei legume cu nume de... primar (constănțean!). Fasolea era fără doar şi poate din grădinița noastră de legume. Planta mazăre poate fi căţărătoare pe firul de mălai (porumb) sau sub formă de tufă. Cea mai bună este mazărea de pe mălai, din păcate este pe cale de dispariție. Nimeni nu mai sapă mălaiul manual, iar ierbicidul omoară fasolea. Săpatul se făcea în două rânduri. Prima sapă, când mălaiul adică firul de porumb era mai mic, se scoteau toate buruienile. A doua sapă, când mălaiul era mai mărișor, dacă era prea des se mai smulgea câte un fir.

Am citit recent un articol interesant, cel puțin pentru mine, care am crescut la țară și știu ce înseamnă să mânâci din truda mâinilor. Am aflat din acel articol, că există Banca de Resurse Genetice Vegetale în Suceava. Cercetătorii de acolo străbat ulițele satelor românești, batând la uşa ţăranilor din întreaga ţară, ca să mai salveze, ce se mai poate din seminţele româneşti. Cinste lor! Citind articolul am aflat că, dintr-o sută de soiuri de fasole uscată au mai rămas în Maramureş, doar două soiuri. Şi tot atunci am luat la cunoştinţă că inul românesc a dispărut. Mi s-a confirmat cu tristeţe, că încet-încet se renunţă la roşiile noastre împărăteşti în favoarea celor de cauciuc, trase la xerox. Cine doreşte seminţe româneşti poate să se adreseze acestei instituţii şi va primi gratis, prin poştă, cinci seminţe de legume din soiurile bătrânești. Încă o dată, cinste lor!

D-na Flory Frățilă ne oferă cartea „O floare într-un colț de rai” publicată de Editura „Alchimia cuvântului”, într-o formă frafică deosebită, după o viață trăită sub steaua poeziei, poezie adunată în aceaastă carte, carte care este mereu străluminată de frumusețea acumulată în suflet din țara copilăriei fericite. Aceasta este un ținut miraculos, un spațiu mioritic, unde dealurile și văile se întrepătrund, formând un colț de rai românesc, la poalele munților Vrancei. Am fost acolo și am văzut lumina de aur ce cobora ca o binecuvântare din cer. Poeta se autodefinește: „Eu sunt FLOARE!/ Îmi iau puterea de la Soare /Și-așa înfloresc mereu”. Ea se mândrește cu numele ce îl poartă, căci floarea este expresia frumuseții: „Dar Mă cheamă FLOARE/ Și mi se potrivește!”.

Poezia „ Floare într-un colț de rai” care inspiră titlul volumului redă un paralelism între floarea ce înfruntă vitregiile naturii și autoarea ce trece prin valurile vieții cu seninătate. Îndrăgostită de natură, autoarea închină poezii florilor: floarea de colț, zambilele, călțunaș, mărgăritar, trandafiri, dar și minunatei păduri, redând tablouri după natură, prin cuvinte simple, dar pline de iubire. Participând la concursuri literare, autoarea a scris diferite poezii cu tematică dată, care evocă frumusețea naturii, obținând premii, poezii publicate și în acest volum: „Răsare luna”, „Se plimbă toamna prin oraș”, „Femeia strălucește” ș.a.

Poezia „Frumoasă era viața la țară” m-a impresionat, căci poeta, prin evocarea spațiului mirific al copilăriei fericite unde trăiește fericirea de altădată, prin memorie creativă. În poezia „Afară plouă” apare un paralelism între aspectele din natură și iubirea din anii tineri. El este pus în evidență prin folosirea unor figuri de stil: „ochii albaștri”, „ploaie rece”, „copacii fără frunze”, „toamna bogată și supărată” (personificare), „steluțe de cristal” și „pomi îmbrăcați în mirese”. Citez: „De-aș putea citi în stele,/ Dragostea cum m-a cuprins, /Printre picături de ploaie/ Un Luceafăr s-a aprins”.

Ideea centrală a cărții este iubirea, iubirea necondiționată, o iubire care înalță și înnobilează sufletul: „Iubire până la final” este un imn închinat dragostei. Iubirea este comparată cu o floare, care, prin flacăra ei, animă sufletul. Poeta descrie iubirea ca o forță puternică, o energie care învinge totul. Iubirea este o „rază de soare”, care ne iluminează existența. Iubirea se dorește infinită, cu puteri de a zbura în vastul univers. Ea se dorește veșnică, dar adesea vine și despărțirea dureroasă: „E un vis ce mi-a rămas/ Din anii copilăriei, /Că iubirea este floarea /Cu parfumul veșniciei”.

Un adevărat Jurnal de Călătorie, volumul de poezii al autoarei Georgeta Blendea are o natură preponderant sincretistă, în care putem găși armonios și, totodată, contrastant evocate, ca într-o valiză a unui comis-voiajor, detalii oscilând de la lirica romantică la memorialistica solemnă a unor personalități culturale, de la istorii personale de dragoste la istoria artei în special în pictură, de la imagini estetice, simbolizate în versuri, la imaginile picturale ale pictoriței recunoscută internațional Ramona Pintea, dar și de la o fauna, flora și peisaje luxuriante, la locuri și restaurante de lux.
Căutarea continuă a inspirației creative a versului și a poeziei poate face ca o călătorie, inițial în scop turistic și, aparent, pe un traseu aleatoriu Tenerife-București-Brașov, să devină o călătorie de alură inițiatică sau un adevărat pelerinaj în căutarea frumosului la superlativ absolut, adevărată anticameră a divinului, care, în secret, invită la contemplație și misticism extatic.
Unde poate începe mai inspirat o vacanță, o călătorie devenită inițiatică, decât în Spania și Insulele sale exotice și edenice, totodată, Insulele Canare, țară despre care se spune în Occident că trăiesc cei mai buni și mai onești oameni din Europa, spaniolii, conform observațiilor din lirismul și gusturile sociologice ale autoarei Georgeta Blendea din timpul călătoriei în Tenerife.
Așa cum afirmă mesianic nu numai Mircea Eliade, și anume că valoric cel mai spiritual om estic, răsăritean, este cu mult mai bogat uman decât cel mai spiritual om occidental, se poate afirma și despre Brașov, capitala neoficială a sufletului românesc, Ardealul, și cel mai iubit oraș din România, că ar reprezenta un fel de centru spiritual neștiut al Europei și al lumii, chiar dacă, la o prima vedere, nu pare decât un mic și modest oraș de munte.
Este extraordinar cum românii, în general, și poetă Georgeta Blendea, în mod particular, reușesc, răspunzând, parcă, unei chemări lăuntrice neînțeleasă de nimeni, ci decât de acest popor, să transforme unele atracții vizuale, care puteau rămâne strict în sfera consumeristă și hedonistă turistică de moment, în adevărate “grații” care respiră sacralitate, universalitate, consmogonie și idealismul unor voiaje epopeice, de inspirație, la început, telurică.
Poate că nu total întâmplător, pe meleagurile României de azi încă se mai păstrează, ceea ce reprezintă un unicat în Europa și în lume, cultură folclorică de la sate, stravechile tradiții românești, baladele sezatorilor, doinele rapsozilor de odinioară, poveștile cu Ilene Cosânzene și cu Feți-frumoși, teurgia, gnoză și înseși miracolele de la Dumnezeu, animate de forțele supranaturale ale naturii și ale Universului.
Așa cum în poezia Georgetei Blendea palmierii paradiziaci spanioli poartă simbolic culorile drapelului românesc roșu, galben și albastru, la fel putem crede, prin legea universală a corespondenței, că Pomul Primordial și Magic al Vieții pe Pământ poartă aceste culori românești, păstrând proporțiile, într-o NeoRomânie Universală și Neocreștină, despre concretul căreia vorbea atât Profetul Indian Sundar, cât și Mistică Bulgară zisă Baba Vanga, dar și alți călugări misterioși, care au afirmat că în România va fi un Noul Ierusalim și că tot aici se va naște un Nou Mesia.
Așa cum extazul mistic este felul cel mai simplu și cel mai direct de a-l simți pe Dumnezeu și precum transa vechilor șamani din Siberia și Sud-americani conducea la puteri inclusiv taumaturgice, poetă Georgeta Blendea compune într-o reverie lăuntrică cu efecte vindecătoare asupra oricărui cititor, versurile sale fiind cum nu se poate mai evocatoare în acest sens: „Apa albastră/ Albastrul cer/ Clipă Gheothiană/ Oprește-te!”.