Dacă, aș alege oricând paharul cu lapte de pe tipsia fermecată, nu aș vrea să văd pe ea nicio fărâmă de carne. Nu că aș fi vegetariană și nici că aș fi animată de dorința nestăvilită de a fi în pas cu lumea bună. Pur și simplu nu îmi face plăcere să privesc tabloul carnifer. Nu vreau să îmi aduc aminte nici sacrificarea zburătoarelor și nici scena înfiorătoare ce surprinde tăiatul porcilor. Îmi place sau nu, ele țin de prozaismul copilăriei mele, de care pot să fac struțvial abstracție, dar nu pot să îl reneg. Ca urmare aș fi băut toată ziua doar lapte. După ce am învățat să ne facem singure cacao cu lapte, primeam aprobare să bem dimineața licoarea aromată.

Îmi aduc aminte de doamna Abrudan care, să nu ocolească toată ulița, când ieșea în sat, trecea prin ograda și curtea noastră. Nu aveam nimic cu dânsa. Doar că atât insista la mama cu sfaturile ei, legate de noi, încât ne-a devenit antipatică. Sfatul cel mai deranjant, ce ne-a supărat cel mai mult pe sora mea și pe mine, a fost cel legat de cacaoa în lapte. „Să nu le lași fetele să își pună cacao în lapte că le va face nervi...”, îi spunea mamei cu superioritate. Era prea mult pentru noi. Lăsând la o parte bunătățurile făcute în casă, nu prea aveam de a face cu dulciurile din bold. Câte sortimente de bomboane și biscuiți ne făceau cu ochii de pe rafturile prăvăliei! Nici halvaua, rahatul, bomboanele de gheață nu erau de lepădat. Ultima pe lista preferințelor, fiind ciocolata nu pot spune despre ea prea multe. Dar trebuia să fi fost tare bună.

Doamna Abrudan era domnișoară bătrână, fusese prea puțin timp măritată. În adolescență după ce am auzit de pictorul Petre Abrudan m-am întrebat dacă, ea nu a fost soția lui. De unde până unde mi-a venit ideea stupidă de a îi atribui o soție rea bietului om, nu știu. Din păcate nu mai am pe cine întreba, în satul devenit oraș, cu cine a fost măritată. Nici ai mei și nici alți bătrâni nu mai sunt.

Dimineața, mai ales în zilele de lucru, adulții casei preferau laptelui, caveiul. Se găsea în bold acea „Cicoare” sub formă de pastile rotunde, care se fierbeau deodată cu laptele. Nu îmi plăcea din cauza laptelui fiert. Pe când cacaua o amestecam cu zahăr și adaugam laptele nefiert peste compoziție.

Bunica Valeria se supăra când îl luam pe „Nu” în brațe. „Nu”, legat de diverse mâncăruri care nu îmi plăceau, aducea după sine, mai mereu, un cuvânt odios mie: „războiul”, cuvânt ce îmi dă fiori și azi. Expresia bunicii era: „Să nu vă osândiți!”. Urmată imediat de: „Doamne feri de un război!”. Nu era de mirare că se ajungea aici. Nu doream să mănânc, în afară de comboți și mazăre, aproape nimic. Nu o dată am aruncat mâncarea în valăul porcilor.

De fapt cât poate mânca un copil? Bunica ar fi fost mulțumită dacă aș fi gustat măcar două linguri din ceea ce ne punea în față. Dacă vedea că nu iese la capăt cu noi, atunci bunica ne povestea cum este în timp de război, când viața este dată peste cap și oamenii nu au ce să mănânce și nici ce să îmbrace. Totul devenea înfricoșător în jurul meu, la fel ca în poveștile ei despre tragedile trăite. Bunica plângea mult. Era o femeie tristă, dar foarte bună și blândă. Nu supăra pe nimeni și fiind înțelegătoare, nu purta pică nimănui. Era necăjită doar pe soartă, ce i-a fost potrivnică. A iubit mult școala dar nu a avut parte de ea, cât și-ar fi dorit. La cât de frumos vorbea de învățătoarea ei, mai mult ca sigur și-ar fi dorit să devină dăscăliță, mai ales că scria la fel de frumos ca domnișoara Clara. Bunica a dorit să învățăm așa că nu ne-a lăsat să ne apropiem de oale. Mama ar fi vrut să știm să facem de toate, dar ea nu a avut nici timp nici răbdare să ne explice. Iar bunica era mereu atentă ca mamica să nu ne ia de la studiu, pentru vreo muncă casnică. Ca atare, am învățat să preparăm maioneza la școală. A fost o lecție bună, ea reușindu-mi mereu. Salata de boeuf, trufele din biscuiți, pasta de pește și ficat le-am prins tot la orele de practică.

Când mama considera că este vreme pentru o salată de boeuf, ne bucuram să o ajutăm. De obicei se întâmpla asta în sărbătorii și în vacanțele școlare. Aveam nevoie de pieptul puiului sau al găinii și câţiva morcovi fierţi în leveşă, pepeni moraţi şi boşorcă boabe (mazăre verde). Eu am învăţat să fac maioneza dintr-un ou crud şi mult muştar, ceea ce îmi permitea să torn mai mult ulei, fără ca ea să se taie. Soră-mea, Valeria o prepara cu un ou crud şi unul fiert dar... trebuia să numere picăturile de oloi (ulei). Nimic nu este mai bun decât maioneza cu ouă de casă şi oloi de floare. Făceam concurs cu ea, cine taie mai frumos zarzavatul. Clădeam într-un blid cufundos (farfurie adâncă) salata, întinzând maioneza peste ea, apoi urma concursul de ornat. Mama mea a fost în veci zgârcită cu laudele. Fetele ei nu au fost destul de frumoase, deştepte, harnice ori bine îmbrăcate. De aceea personalitatea mea s-a dezvoltat greu şi doar la maturitate am reuşit să mă dumiresc cine sunt.

Nu știu ce speranțe și-au pus alții după 1990, eu știu sigur că am sperat să revenim la dulciurile copilăriei, semn că nu mi-am încheiat socoteala cu ea. Mi-au rămas în minte biscuiții „Carei”, care costau un leu, leul din anii 60-70. Când desfăceai ambalajul primitiv te lovea mirosul plăcut de cocătură proaspătă și aroma de vanilie. Ambalajul era banal, dar biscuiții parcă erau scoși chiar atunci din cuptor. Îmi amintesc și biscuiții „Miorița”. Erau doi ori doi biscuiți lunguieți, plini cu cremă de vanilie. Ambalajul înfățișa în medalion o româncuță și un românaș, îmbrăcați, normal, în straie populare. Acele bunătăți au dispărut fără șanse să se mai producă, într-o lume a surogatelor și a E-urilor invincibile.
-----------------
Florica BUD
„Pofta-n cui și alte pohte”
Editura „eLiteratura”, București, 2022
ISBN:978-606-001-442-3