Exact cu un an în urmă, la ediția a II-a a Galei Eminescu, cu ocazia aniversării a 175 de ani de la nașterea lui Eminescu, am prezentat comunicarea „Eminescu - numele tuturor lucrurilor”. Într-un poem paradoxal, cum îi plăcea lui Nichita Stănescu să scrie, „Trebuiau să poarte un nume”, primul vers spune că „Eminescu n-a existat” pentru a-l identifica apoi cu întreaga țară, cu oamenii săi simpli, cu Mircea cel Bătrân sau Ștefan cel Mare, cu Miorița, Luceafărul și Scrisoarea a III-a, cu munții și codrii ce se legănau fără vânt, cu păsări și nori care colindau pe deasupra lor: „Și pentru că toate acestea/ Trebuiau să poarte un nume,/ Un singur nume,/ Li s-a spus / Eminescu.”

Lui Eminescu i s-au atribuit cele mai înalte însușiri ale calității. Constantin Noica l-a numit omul deplin al culturii românești, ce justifică decretarea Zilei Culturii Române deodată cu ziua de naștere a lui Eminescu, „poetul nepereche”, Luceafărul poeziei românești, mai nou, pe placul Cercului Militar Oradea, „Mareșalul” poeziei românești.

Azi, la ediția a III-a a Galei Eminescu, am fost invitat să prezint câteva amintiri legate de călătoriile personale pe urmele lui Eminescu. Era în 1989, în al șaselea an de activitate ca lector de limba și cultura română în Cehoslovacia, când a trecut pe la mine istoricul literar Victor Crăciun din Chișinău, pornit pe urmele lui Eminescu. Am aflat atunci de la dumnealui că celebra fotografie de la vârsta de 19 ani a lui Eminescu a fost făcută la un atelier de pe artera principală a Pragăi, Václavske Námestie. Aparatul de fotografiat cu burduf, cum existau pe atunci, se păstrează și azi la Muzeul de Istorie de lângă Universitatea Carolină din Praga. Am mai aflat cu această ocazie de la istoricul literar Victor Crăciun că în 1869 Eminescu însoțit de mama sa Raluca Eminovici au făcut o călătorie la Praga, unde-și avea un frate, respectiv fiu, Matei, student la Politehnica din Praga, urmând să plece la Königsberg, orașul de naștere a lui Kant (azi enclavă sovietică cu numele de Kaliningrad), unde se pare că mai aveau un frate și fiu, student extraordinar, un fel de facultate fără frecvență. În drum spre Praga au trecut prin Blaj, oraș de plăcută amintire, și Ștei, din comitatul Bihor, de unde era originar Miron Pompiliu, prieten și ulterior secretar al Universității din Iași, pe timpul profesoratului lui Titu Maiorescu.

De la Praga mama Raluca s-a întors acasă, iar fiul Mihai s-a îndreptat spre Viena, unde între 1869-1872 a urmat cursurile Facultății de Filozofie și Drept. La Viena Eminescu se împrietenește cu Ioan Slavici, activează împreună la Societatea Academică Literară „România Jună” și o cunoaște pe Veronica Micle. Iacob Negruzzi, aflându-se la Viena, îi dăruiește o ediție completă a scrierilor filozofului Schopenhauer. Născută în același an cu Eminescu, Veronica Micle era căsătorită de la vârsta de 14 ani, fără să fi cunoscut dragostea, cu profesorul de fizică Ștefan Micle, mai târziu rectorul Universității din Iași, mai în vârstă cu 30 de ani decât Veronica, căreia i-a dăruit două fiice: Valeria și Virginia. Dezamăgită de capriciile sorții și nefericirea în dragoste, Veronica Micle se retrage la mănăstirea Văratec și după nici două luni de la moartea lui Eminescu se va stinge și ea din viață, în urma otrăvirii cu arsenic. Este înhumată religios, în ciuda interdicțiilor bisericești în cazuri de suicid.

La 1 septembrie 1989 nu mi s-a dat voie să plec la post, probabil fiindcă nu semnasem niciun angajament de colaborare cu Securitatea, deși mă așteptau studenții, catedra, apartamentul, vestimentația de iarnă. Am ajuns totuși cu un pașaport turistic la Bratislava prin Viena, acolo unde peste noapte am fost găzduit de părintele Marin Braniște la capela ortodoxă din incinta Centrului Cultural Român, chiar în cămăruța în care a fost cazat pentru scurt timp Eminescu, și unde la, 17 decembrie 1989, la Radio România liberă am auzit, cum se zice tautologic cu urechile mele, strigătul disperat al unei femei din Timișoara: „Nu trageți, măi, că sunteți români!”

Pe urmele lui Eminescu sau ale altor personalități române sau universale îmi plăcea să mă contaminez cu toate simțurile, chiar tegumentar, de vestigiile rămase de la aceștia. Astfel, contrar cu inderdicțiile de a nu atinge obiectele expuse, am pus mâna pe lornionul și Biblia scorojită, citită și răscitită de Dostoievski în timpul exilului din Siberia. Cu ocazia aceleași specializări în formalismul rus, am vizitat și Casa memorială „Pușkin”, am fost și în păduricea de lângă Sankt-Petersburg, unde aventurosul ofițer francez Dantes l-a ucis într-un duel pe Pușkin.

Revenind la geniul nostru național, anul trecut (2025), în luna august, într-un pelerinaj poetic „Pe Crișuri în sus”, Cenaclul literar „B. Șt. Delavrancea”, condus de avocatul și scriitorul Pașcu Balaci, însoțit de nu mai puțin pasionata soție Antița Balaci, ambii originari de pe ținuturile dintre Crișuri, a organizat un pelerinaj poetic și de comemorare a martirilor pe traseul Crișurilor în sus, la care am participat și eu. Au fost vizitate pe rând case memoriale și s-au depus coroane de flori la statuile unor personalități cultural-politice din județul Bihor. Primul popas a fost făcut la Holod, locul de naștere a lui Iosif Vulcan. Ne-am oprit apoi în fața statuilor scriitorului Gheorghe Pituț, martirilor Unirii de la 1918 Ioan Ciordaș și Nicolae Bolcaș, a bustului lui Avram Iancu, a statuii lui Mihai Eminescu, toate situate în parcul din centrul orașului Beiuș.

Vizita a continuat la Casa memorială a lui Gheorghe Pituț din Săliște de Beiuș, Casa memorială și mormântul lui Traian Dorz, poet religios și martir din Livada Beiușului, statuia lui Viorel Horj din Drăgănești, locul casei memoriale a lui Al. Andrițoiu din Vașcău, Casa de cultură Ion Davideanu din Nucet. Pelerinajul cultural a culminat cu vizitarea Casei memoriale și mormântului scriitorului și folcloristului Miron Pompiliu (născut Moise Popovici). După demersuri îndelungate, de la primul său mandat, din 2012, merituosul primar al Șteiului Iulian Balaj a reușit în ianuarie 2025 să aducă acasă rămășițele pământești ale lui Miron Pompiliu de la cimitirul Eternitatea din Iași. În acest context trebuie amintit că Eminescu în drumul său spre Universitatea din Viena, în 1869, l-a vizitat la el acasă pe Miron Pompiliu, fiul preotului Nicolae Popovici, slujitor la biserica veche din Ștei. Cei doi scriitori s-au cunoscut la București, unde Miron Pompiliu a plecat ca să nu fie înrolat în armata austro-ungară și devine student al Facultății de Litere. Din București s-a stabilit apoi pe tot timpul vieții la Iași, unde a fost secretar al Universității din Iași pe timpul ministeriatului și profesoratului lui Titu Maiorescu. Miron Pompiliu (1848-1897) a sfârșit trist trăgându-și un glonte în cap, la vârsta de 49 de ani. În fața mormântului lui Miron Pompiliu din Ștei s-a dat citire poeziei „Ultimul dor”, în care autorul își exprima dorința să-și doarmă somnul de veci în curtea bisericuței de lemn în care și-a petrecut copilăria.
La cea de a III-a ediție a Galei Eminescu a fost prezentat și volumul „Eminescu, file rupte din revista Cetatea cavalerilor, 2025”, antologie îngrijită de colonel (r) dr. Constantin Moșincat, și revista de istorie, literatură, cultură și artă „Cetatea cavalerilor”, anul 7, nr. 1 (65), ianuarie 2026, sub genericul Mareșalul Eminescu.

Acestea sunt doar câteva dintre amintirile care îmi dau ghes în momente de aniversare sau comemorare ale unor înalte personalități culturale. Ne permitem în final o constatare: În viață nu e suficient să fii doar deștept, inteligent, dacă nu ești și înțelept. Țăranii români nu erau foarte deștepți, dar mulți erau oameni înțelepți. O dovedesc „Moromeții” lui Marin Preda. Eminescu a fost un om foarte deștept, genial de inteligent, dar ne permitem să spunem că nu și suficient de înțelept. Dacă ar fi fost mai înțelept nu și-ar fi sfârșit viața la numai 39 de ani, unii spun că din cauza unei boli venerice, alții mai îngăduitori o pun pe seama unei afecțiuni cerebrale. Poeți geniali sunt mulți, dar geniu național e unul singur și românii l-au ales pe Eminescu, după cum ungurii pe Alexandru Petöfi, francezii pe V. Hugo, germanii pe Goethe, rușii pe Pușkin. Tot așa genii naționale sunt multe, fiecare națiune își are propriul geniu național, dar geniu universal e unul singur și acesta rămâne Shakespeare, căruia Eminescu i-a dedicat poemul postum Cărțile: „Shakespeare! adesea te gândesc cu jale,/ Prieten blând al sufletului meu;/ (...)/ Greșind cu tine chiar, iubesc greșeala:/ S-aduc cu tine-mi este toată fala//.”

Personal, cu ocazia Congresului Internațioal de Slavistică de la Londra din 1999, deși mă descurcam greu cu engleza, am luat de unul singur autobusul spre locul de naștere și de veci al lui Shakespeare, Stratford-upon-Avon și am depus o floare de „nu mă uita” pe mormântul lui Shakespeare și alta din partea lui Eminecu.
Sic transit gloria mundi. Așa trec și geniile lumii.
-----------------------------------------
Prof. univ. dr. Paul MAGHERU
Oradea, 15 Ianuarie 2026