Începem azi aleatoriu cosultațiile de stilistică cu prezentarea câtorva noțiuni de versificație și stil. Stil (de la lat stilus- stilet, instrument în formă de cuțit cu două tăișuri cu care se cresta, se scria în antichitate pe scoarță de copac sau papirus, înainte de a se inventa hârtia și stiloul sau creionul de scris. În înțeles general stilul definește modul de a fi sau de a se comporta al unei persoane în împrejurări diferite. Se vorbește astfel despre un stil vestimentar, comportamental, literar etc. Din punct de vedere funcțional, al uzului practic, stilurile pot fi cultivate (literare) și necultivate (populare), beletristice, specifice artelor frumoase, și nonartistice (colocvial, științific, publicistic, administrativ).
Încă din clasa a V-a, din prima clasă de gimnaziu, elevii sunt familiarizați cu cele mai obișnuite și accesibile figuri de stil ca personificarea, epitetul, comparația, enumerația, repetiția, potrivite cu gândirea animistă a copilului, care atribuie obiectelor și fenomenelor din natură atribute ale ființelor vii, omenești. Conform principiului linear și concentric al învățării, în clasa a VI-a, pe baza unei poezii de Eminescu (O, rămâi...), se introduc noțiunile de versificație (versul, strofa, măsura, ritmul, rima), metafora, ca figură de stil, antiteza și hiperbola. În clasa a VIII-a se reiau cunoștințele de versificație, se repetă și se sporesc cunoștințele despre metaforă, antiteză, hiperbolă și se introduc noțiunile noi de aliterație și asonanță. La clasa a VIII-a, materia fiind organizată pe genuri literare, liric, epic, dramatic, se repetă întâi elementele de versificație, aliterația, asonanța și inversiunea, epitetul, metafora, și se introduc ca noi figurile de stil, simbolul, alegoria și oximoronul. Manualele din învățământul liceal obligatoriu, la clasa a X-a, unele și de clasa a XII-a, consideră necesare unele cunoștințe despre stil (direct, indirect, indirect liber), calitățile generale ale stilului, stiluri funcționale, iar la clasa a XII-a, sub formă de schemă recapitulativă, se rezumă prozodia sau versificația și figurile de stil.
Din mulțimea greu de cuprins a noțiunilor de versificație și stil le vom prezenta în continuare într-o formă sintetică, recapitulativă numai pe cele cerute de manualele școlare și programa de bacalaureat.
Versificația, în antichitate, prozodia (de la lat. pro– pentru și ode– odă, cântec, poezie, de regula eroică) studiază versul din punct de vedere al măsurii (numărului de silabe), picioarelor metrice și ritmului, rimei, organizării strofice.
Versul (de la lat. versus – întorsătură) reprezintă un rând dintr-o poezie. I se mai zice cu un cuvânt grecesc stih, de la gr. stihos - rând. Totalitatea silabelor dintr-un vers se numește măsură. Unitatea ritmica superioară silabei formată deci din două sau mai multe silabe se numește picior metric. Succesiunea lor regulată formează ritmul, iar totalitatea picioarelor unui vers alcătuiesc metrul. După cum vocalele erau lungi sau scurte (în greacă sau latină) sau accentuate și neaccentuate (în limbile moderne), versificația putea fi cantitativă sau calitativă. Se mai vorbește prozodie despre hemistih (jumătate de vers), cezură, întreruperea, pauza, tăietura versului în două (caedo, ere, cecidi, caesum – a tăia, de unde numele lui Caesar; a nu se confunda cu cedo, ere, cessi, cessum – a trece), și despre ingambament (fr. enjambement) continuarea conținutului unui vers în versul următor.
Din punct de vedere al numărului de silabe, cea mai frecventă măsură încă din antichitate, mai ales în poemele eroice, era dodecasilabul, versul de 12 silabe. Versurile fără rimă, necunoscută în antichitate, se numeau versuri albe, sau cele care aveau un număr inegal de silabe, obișnuite în versificația modernă, sunt definite versuri libere. Într-un articol despre Vers și poezie, Tudor Arghezi numea versul „cristalizarea geometrică a poeziei".
Rima este o potrivire muzicală, eufonică a sunetelor de la sfârșitul a două sau mai multe versuri, începând cu ultima vocală accentuată. Dacă ritmul, ca unitate prozodică importantă era propriu poeziei de la începuturile ei, rima apare mai târziu, în evul mediu, ca o podoabă sau ornament eufonic de care poezia se poate lipsi. Versurile rimate cunosc o mare varietate formală de dispunere și organizare strofică. Din acest punct de vedere deosebim rime împerecheate, când rimează după schema (aabb), încrucișate (abab), îmbrățișate (abba) și monorime, când se succed trei sau mai multe versuri cu aceeași rimă.
Ritmul (de la gr. rhytmos – ritm, cadența) este cea mai importantă unitate prozodică, menită să surprindă succesiunea armonioasă a lucrurilor, a vieții în toate manifestările ei. De aceea se și numește o succesiune de silabe accentuate și neaccentuate. Unii îl identifică cu piciorul metric, deși riguros vorbind nu înseamnă același lucru. Piciorul metric este o succesiune de doua sau mai multe silabe indiferent de accent, pe când ritmul este o succesiune regulată de silabe accentuate sau neaccentuate de același fel.
Unele manuale școlare schematizează șapte tipuri de ritm sau picioare metrice, bisilabice, trisilabice, tetrasilabice:
iamb cu accentul pe silaba a doua;
troheu cu accentul pe prima silabă
dactil cu accentul pe prima dintre cele trei silabe
anapest cu accentul pe ultima dintre cele trei silabe
amfibrahulcu accentul pe silaba din mijloc, flancată de două silabe neaccentuate
coriamb cu accentul pe prima și ultima dintre cele patru silabe
peon cu o silabă accentuată și trei neaccentuate, accentul putând sa cadă pe oricare dintre cele patru silabe.
Structura unor unități ritmice ca cele de mai sus, diferitele combinații și succesiuni nu sunt de cele mai multe ori un simplu joc fonetic. Ele sunt determinate de natura intimă a unor lucruri, stări, sentimente, idei și îndeplinesc anumite funcții estetice. Aristotel avea dreptate când în tratatul său „Poetica” observa că natura singură își impune ritmul necesar pentru fiecare tip de poezie. Astfel, iambul, piciorul metric din două silabe, cu accentul pe silaba a doua, este cum spunea Eminescu în „Scrisoarea a II-a”, „suitor”, grav, apăsat: „De ce pana mea rămâne în cerneală, mă întrebi?/ De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi?/ De ce dorm, îngrămădite între galbenele file,/ Iambii suitori, troheii, săltărețele dactoile?//”. „Melancolie” e scrisă în ritm iambic: „Părea că printre nouri s-a deschis o poartă,/ Prin care trece albă regina nopții, moartă//”. „Plumb” de Bacovia nu putea fi scris decât în ritm iambic: „Dormeau adânc sicriile de plumb”.
Troheul, oarecum opus iambului, picior scurt și el de doua silabe, prima accentuată, a doua neaccentuată, este în general metrul stărilor sufletești optimiste utilizat pentru exprimarea unui sentiment de fericire, bucurie nedefinită, grație ușoară, beatitudine. Poezia populară este scrisă în asemenea ritm, valorificând natura veselă a cântecelor populare.
Dactilul este trisilabic, cu accentul pe prima silabă, potrivit pentru exprimarea unor stări precipitate, vioaie, iuți, „săltărețe”, cum le numea Eminescu, datorită mulțimii silabelor scurte. Iliada de Homer e scrisă în întregime în hexametru dactilic, vers eroic care poate sugera fuga, galopul, graba, veselia, pasiuni și sentimente violente: „Cânta, Zeiță, mânia ce aprinse pe Ahil Peleianul.”
Anapestul, oarecum opus dactilului, picior metric cu trei silabe, ultima fiind accentuată e mai puțin utilizat în creația românească.
Amfibrahul, trisilabic, cu accentul pe silaba din mijloc, flancată de două silabe neaccentuate, este potrivit poemelor cu conținut narativ, legendar, de evocare, plutire sau visare: „Sunt suflet în sufletul neamului meu/ Și-i cânt bucuria ș-amarul” (G. Coșbuc, Poetul).
Coriambul și peonul, ritmuri tetrasilabice, sunt mai puțin frecvente în versificația românească.
Efectele de stil se obțin prin ceea ce specialiștii consideră a fi o abatere de la uzul obișnuit, normal al cuvintelor numite figuri. Figura de stil este deci o întrebuințare rară, mai puțin obișnuită a vorbirii și gândirii. Nu întâmplător anticii împărțeau efectele de stil în figuri ale vorbirii și figuri ale gândirii, separație perfect valabilă și astăzi. În locul unor definiții și exemplificări la care cei interesați pot accede ușor prin manualele de gimnaziu, din economie de spațiu, nu putem oferi mai mult decât o plauzibilă clasificare a figurilor de stil. Spuneam că încă din antichitate figura se numea orice abatere de la întrebuințarea naturală sau normală a vorbirii sau a gândirii. Figurile vorbirii au loc la nivelul fonetic și morfo-sintactic al expresiei lingvistice, în timp ce figurile gândirii sau ale cugetării se produc la nivel semantic și compozițional. Este adevărat ca figurile gândirii nu se pot realiza fără materialul lingvistic comun cu figurile de cuvânt sau ale vorbirii, dar aceasta nu înseamnă ca separarea între ele nu e posibilă. După ce facem precizarea că figurile de gândire sau semantice se mai numesc tropi (de la gr. tropos – răsucire, învârtitură), care se bazează pe sensurile răsucite, indirecte, figurative ale cuvintelor, putem oferi în final o clasificare, credem mulțumitoare, a tuturor figurilor de stil studiate și prezentate în manualele școlare, după următoarea schemă generală:
Figuri de vorbire, de cuvânt sau de expresie:
a) Figuri fonologice, la nivel fonetic: aliterația, asonanța, sincopa, afereza, apocopa, proteza.
b) Figuri morfo – sintactice, la nivel morfologic și sintactic: repetiția, enumerația, paralelismul sintactic, elipsa, perifraza, anacolutul, inversiunea, gradația (climaxul), anafora, epifora, interogația și invocația retorică.
În stilistica modernă figurile fonologice se numesc metaplasme, dincolo de substanța obișnuită a expresiei, iar cele morfo-sintactice metataxe, dincolo de forma obișnuită a expresiei.
Figuri de gândire sau tropii, la nivel semantic, care se folosesc de sensul figurativ al cuvintelor, se pot realiza în trei feluri:
a) prin echivalență, cu relație analogică între termeni: metafora, epitetul trop, comparația, simbolul și câteva varietăți metaforice: personificarea, alegoria, hiperbola, litota.
b) prin contradicție: antiteza, ironia, eufemismul, epitetul oximoronic.
c) prin contiguitate, cu relație logică între termenii care se substituie: metonimia, sinecdoca, antonomasa, epitetul non-trop.
În aceleași studii de stilistica modernă figurile de gândire sau tropii se mai numesc metasememe sau metalexeme, dincolo de semnificația obișnuită a înțelesului lexical, la care se mai adaugă metalogismele, dincolo de organizarea obișnuită a conceptelor. Alegoria și antiteza, de exemplu, în lipsa unor termeni mai potriviți, pot fi folosite și acceptate atât ca figuri de stil, cât și ca procedee compoziționale.
Figurile de compoziție se deosebesc de cele morfo-sintactice, care construiesc cuvinte și propoziții din sunete materiale, și prin aceea că fiind preocupate de arhitectura, de armătura sau eșafodajul unor concepte abstracte, ele pot fi reprezentate, intuitiv, prin scheme sau figuri geometrice, care pot implica aspecte legate de viziunea generală, filozofică a scriitorilor. Romanul „Ion” de Liviu Rebreanu, „un corp sferoid” se sfârșește precum a început, cu hora din bătătura casei Todosiei lui Maxim Oprea. „Dona Alba” de Gib Mihăescu sau Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război de Camil Petrescu, preocupate de imposibilitatea unei iubiri absolute, platonice, ideale, pot fi reprezentate geometric printr-o asimtotă, printr-o linie curbă a aspirației omenești spre desăvârșire care se apropie de linia dreaptă a perfecțiunii și pe care o atinge la infinit.
Glossa eminesciană, formă fixă de poezie, cu concepția ei eleată despre prezentul etern și succesiunea mecanică, implacabilă a vieții și civilizației, poate fi reprezentată printr-o roata cu tot atâtea spițe câte strofe are poezia, adică zece, cifra perfecțiunii, în care ultima strofă reia într-o ordine inversă, fiecare vers din prima strofă și care formulează pe scurt conținutul glossei: „Vreme trece, vreme vine,/ Toate-s vechi și nouă toate;/ Ce e rău și ce e bine/ Tu te-ntreabă și socoate;/ Nu spera și nu ai teamă,/ Ce e val ca valul trece;/ De te-ndeamnă, de te cheamă/ Tu rămâi la toate rece.//”.
Manualele școlare, atunci și elevii, fac frecvent această confuzie între figurile morfo-sintactice, de formă a expresiei (metataxe) și figuri de compoziție, de formă a conținutului (metalogisme). Trebuie să ținem însă cont de faptul ca figurile morfo-sintactice afectează forma expresiei, care este o forma externă, materială, făcută din sunete, pe când figurile de compoziție sau de construcție operează în forma conținutului, care este o formă externă, abstractă a conceptelor generale. Alegoria, antiteza, paralelismul, după cum am mai observat, pot fi și figuri semantice sau tropi, deci de substanță a conținutului, dar cu ajutorul lor putem construi, putem da o formă neobișnuită acestui conținut. Exemplul cel mai la îndemână este poemul alegoric Luceafărul, explicat de Eminescu însuși.
În afară de alegorie, antiteză, paralelism, numeroase figuri de construcție sunt legate de organizarea timpului sau deformările temporale în literatură în sensul extensiunii, comprimării, substituirii sau permutării timpului. Altele pornesc de la perspectiva sau unghiul artistic din care scriitorul privește realitatea, numite figuri ale privirii, cu scriitorul în afara operei, identificat cu opera, sau mascat prin diferite artificii ca manuscrisul, jurnalul, scrisorile găsite, viziunea străinului, a personajului martor etc.
Strofa, în aceeași ordine de organizare a conținutului, specifică genului liric, este o grupare de versuri, de obicei cu înțeles deplin, construită după anumite reguli prozodice sau metrice, măsură, rimă, ritm.
Strofa alcătuită într-un singur vers se numește monovers sau monostih. Ion Pillat și-a intitulat un întreg ciclu de poezii „Poeme într-un vers”. Strofa alcătuită din două versuri se numește distih, cea compusa din trei versuri terțină, din patru catren. Dintre feluritele tipuri de strofă utilizate de scriitori, catrenul pare a fi cel mai frecvent.
Sonetul ca formă fixă de poezie este format din două catrene și două terține. De regulă, ultimul vers al sonetului este o concluzie a întregului conținut. Cel mai mare sonetist din toate timpurile pare să fi rămas renascentistul italian Francesco Petrarca. Principala sa operă „Canzonierul” înmănunchiază 366 de poezii, dintre care 317 sonete, 29 canzone, 9 sestine, 7 balade și 4 madrigale, respectiv o poezie pentru fiecare zi a anului. Volumul este cosacrat douăzeci de ani întru viața și încă zece ani întru moartea Madonei Laura, după cum mărturisește poetul în sonetul CLXIV.
Rondelul, de origine franceză, este compus din două catrene și o cvinarie, cu două rime, primele două versuri repetându-se după al șaselea, versul întâi revenind și în încheiere. Un întreg volum al Al. Macedonski este intitulat „Poema rondelurilor”.
Despre glossă am vorbit înainte așa cum a fost practicată ea de Eminescu.
Gazelul, de origine arabă, în care fiecare al doilea vers al distihului se termină în aceeași rimă ca cea a primului distih, a fost pe placul lui G. Coșbuc.
Pantumul, de origine malaieză, în care al doilea și al patrulea vers dintr-un catren formează primul și al treilea vers din catrenul următorși care dezvoltă paralel două serii de imagini, două teme distincte și contrastante, a fost folosit la noi de Cincinat Pavelescu.
-------------------------------------------
Prof. Univ. Dr. Paul MAGHERU
Oradea, 5 mai 2026