Drumul spre Câmpu Cetății n-a fost doar drum, ci deschidere. Nu a cărării, ci a lui. În mașină, printre dealurile ce se lăsau în valuri moi ca niște pleoape obosite, Kincses Elemér a început să vorbească într-o română care, de la o întâlnire la alta, se rotunjește ca piatra de râu în apă lină. Îl simțeam cum caută cuvintele, cum le prinde, cum le așază, cum le îmblânzește. Uneori se oprea, ridica sprânceana, își mușca buza, apoi continua, ca un copil care învață o poezie și vrea s-o spună frumos, nu corect.
Era ca și cum limba română, pentru el, nu mai era instrument, ci punte, una pe care o zidea cu migală, doar pentru mine. Așa cum alții au o cană preferată sau un scaun preferat, el are acum o limbă preferată, limba în care mă poate atinge fără să mă atingă.
Și poate că tocmai această atingere fără atingere e forma lui de tandrețe târzie, ca raza ce trece prin geam și încălzește fără să atingă.
Pe drum, a început să-și desfacă trecutul cu naturalețea celui ce deschide o carte scrisă în lumină și umbră. A vorbit despre tatăl lui cu sinceritate aproape copilărească, ca și cum ar fi recunoscut o slăbiciune: „Tata iubea femeile... frumosul... lumina. Cred că de la el am moștenit nevoia asta de a privi femeile ca pe niște tablouri vii.” A spus-o cu un zâmbet care nu era nici ironic, nici vinovat, ci doar împăcat.
În acel zâmbet am citit nu doar amintirea tatălui, ci și împăcarea cu propriile lui rătăciri. Despre mama lui a vorbit altfel, cu tandrețe care i-a înmuiat vocea. „Mama era vulnerabilă... prea bună... prea tăcută. Nu știa să răspundă oamenilor răi. Nu era în firea ei.” În timp ce povestea, am simțit că în el trăiesc două moșteniri contradictorii: forța tatălui și fragilitatea mamei. Iar între ele, el, bărbat care a învățat să fie puternic fără să devină dur și vulnerabil fără să devină slab.
Un echilibru rar, pe care doar vârsta și rănile îl pot sculpta. Apoi, aproape fără avertisment, a vorbit despre fratele lui pe care l-a considerat admirat inimaginabil. Despre martie 1990. Despre orașul rupt în două. Despre sânge, despre frică, despre curaj. Nu era patetism în vocea lui, ci gravitate calmă, ca piatra așezată pe fundul unui lac. Am înțeles atunci că identitatea lui nu e etichetă, ci rană purtată cu demnitate. Rană care nu mai doare, dar nici nu se închide.
Când am ajuns la Câmpu Cetății, printre oamenii care aleseseră apa și păstrăvii, am văzut cum se schimbă. Cum se așază în el o liniște care nu seamănă cu nimic din ce am văzut la el în oraș. Acolo, lângă apă, era doar un om care își asculta gândurile cum se decantează.
Apa îl dezbrăca de roluri, de măști, de trecut. Îl lăsa doar cu el însuși și cu mine. Eu, cu stângăcia unui început, am învățat gesturile. El, cu răbdarea celui ce știe că frumusețea nu se grăbește, m-a privit cum am prins primul păstrăv. A zâmbit cu colțul gurii, un zâmbet rar, de parcă aș fi trecut o probă pe care nu știam că o dau. În acel zâmbet era mândrie blândă, aproape tandră, ca și cum ar fi văzut în mine o versiune mai luminoasă a lumii.
Când scorul a devenit doi la doi, am simțit că nu e întâmplare. Lacul, timpul, ziua, toate păreau să ne pună pe aceeași linie, măcar pentru câteva ore. Era un fel de pact tăcut între apă și destin: niciunul dintre noi nu avea voie să câștige, nici să piardă. Doar să fim.
La întoarcere, în mașină, nu a mai vorbit doar despre trecut. A vorbit discret și despre mine. Despre cum îl surprind cu buzele de baschetbalistă. Despre cum îl scot din inerție. Despre cum îl fac să-și caute cuvintele. Despre cum, la optzeci de ani, nu se aștepta să mai simtă ceva care să-l tulbure. A spus-o simplu, fără emfază, ca un om care recunoaște un adevăr pe care nu-l mai poate ascunde. Era confesiune fără pretenții, dar cu greutatea unui adevăr târziu.
Când am ajuns la locul stabilit pentru coborâre, mi-a spus că am un dar pe bancheta din spate. Am simțit că nu e un cadou, ci mărturisire. Farfuria solară ce mă ducea cu gândul la vitalitate, culoare, tinerețe. Drobul de miel cu porc ce anunța grijă, ritual, casă. Și Cartea (Canalul, traducere de Zeno Fodor, Ed. Unitext, București, 2002 - câștigătoare a concursului UNITER. Cea mai bună piesă românească a anului 2001), ce continua să mărturisească despre mintea lui, lumea lui, labirintul lui interior. Trei obiecte care, împreună, formau un portret al felului în care mă vede. Iar dedicația: „Daniela, credeam că nu există minuni. M-am înșelat. Îți mulțumesc! Elemér. 26 martie 2026, Târgu-Mureș”.
Acea frază nu e compliment. E fisură în zidul unui om care a trăit două căsnicii ratate, câteva relații toxice și o lungă perioadă în care a crezut că iubirea e capitol închis. La optzeci de ani, iubirea nu mai vine ca un foc, ci ca lumină. Nu arde, ci încălzește. Nu cere, ci oferă. Nu promite, ci recunoaște. E iubirea unui om care nu mai vrea să cucerească, ci să împărtășească. Iar eu, fără să vreau, să știu, să cred, am devenit miracolul lui. Nu pentru că sunt mai tânără. Nu pentru că sunt frumoasă. Nu pentru că înțeleg noul val tehnologic. Ci pentru că îl văd. Pentru că îl ascult. Pentru că îl las să fie om, nu personaj. Pentru că îi vorbesc în limba în care nu se mai aștepta să fie înțeles. Pentru că, fără să-mi dau seama, am devenit locul unde el poate respira.
Poate că, într-o zi, aceste tablouri vor deveni o piesă de teatru. Poate că el deja le așază în minte ca pe niște scene. Dar, indiferent ce va face cu ele, adevărul rămâne: am trezit în el ceva ce credea mort. Iar el, fără să știe, a trezit în mine o parte pe care nu o mai foloseam, partea care poate fi atinsă fără să fie atinsă. Și poate că tocmai această atingere invizibilă e miracolul simplu dintre noi, ca tăcerea dintre două cuvinte ce spun totul, fără să spună nimic.
------------------
Daniela GÎFU
Iași, 24 aprilie 2026