De aproape un an de zile, între mine și Kincses Elemér s‑a întins un fir subțire, nevăzut, ca o lumină care nu trebuia să se întâlnească și totuși a găsit drumul, ca și cum destinul ar fi decis că două vieți aflate în puncte diferite ale drumului lor au încă ceva de spus una alteia. Eu, cercetător în domeniul inteligenței artificiale, aflată în plină maturitate creatoare, cu dorința firească de a modela lumi și de a scrie destine, și el, artistul ajuns la optzeci de ani, purtând în privire o limpezime tăioasă, aceea a omului care a văzut destul ca să nu se mai lase tulburat de nimic mărunt. În el trăiește o formă de luciditate rară, o distanță elegantă față de agitația lumii, dublată de o mândrie tăcută pentru cei trei copii ai săi și pentru nepotul care îi luminează bătrânețea. Toți trăiesc la Budapesta, acolo unde sângele lor maghiar își continuă împlinitor drumul, iar el a rămas aici, în România, nu din inerție, ci ca un gest de fidelitate față de rădăcinile lui, față de scenă, față de orașul care l‑a format. Pentru Elemér, Târgu Mureș nu este doar un loc, ci o identitate, o rană și o forță, o scenă interioară pe care nu a părăsit‑o nici atunci când viața l‑a împins spre alte orizonturi. A rămas ca un ultim paznic al unei memorii culturale, ca un om care știe că unele locuri nu se abandonează, ci se apără prin simpla prezență.
Între noi doi nu ar fi trebuit să existe nimic, și totuși s‑a conturat o formă de recunoaștere tăcută între două conștiințe formate în lumi diferite, o claritate intelectuală în fața unei femei care nu se teme de adevăr și o liniște firească în fața unui bărbat care a trăit o viață întreagă pe scenă și care, abia acum, pare dispus să vorbească fără mască. Totul a început cu acele două volume pe care Zeno, adevăratul meu sprijin timp de 20 de ani, i le dedicase ca unui frate de spirit. După moartea lui Zeno, când lumea mea începea să se prăbușească, Elemér m‑a căutat nu doar pentru cărți, ci pentru continuitate, pentru ecou, pentru acea punte invizibilă care unește oamenii atunci când destinul le cere să ducă mai departe o lumină. Întâlnirea noastră scurtă, când am revenit din Iași, a fost începutul unei corespondențe neașteptate, în care mesajele lui, scurte, dense, aproape criptice, nu erau simple exerciții de stil, ci încercări, tatonări, un fel de a vedea dacă înțeleg nu doar cuvintele, ci și umbrele lor. Shakespeare devenea un cod, o probă, o recunoaștere, iar eu răspundeam instinctiv, ca și cum dialogul acesta ar fi existat dintotdeauna, doar că abia acum își găsise forma.
Când l‑am sunat cu o zi înainte de a împlini optzeci de ani, vocea lui a avut o bucurie pe care nu o poți juca, nici măcar un regizor nu o poate regiza. Era surprins, sincer, cald, ca un om care nu se aștepta să fie atins de cineva dintr‑o altă lume, dintr‑o altă generație. Iar întâlnirea de la Casa Maramureșeană a fost mai mult decât o masă; a fost o scenă în care timpul s‑a oprit pentru trei ore, în care întrebările lui, personale, precise, tăioase, nu au fost indiscreții, ci forme de respect, un fel de a mă citi, de a mă înțelege, de a vedea dacă sunt demnă de dialog. M‑a privit ca un vulpoi bătrân, dar nu cu suspiciune, ci cu acea inteligență instinctivă a omului care știe să citească suflete.
Și totuși, dincolo de scenă, dincolo de teatru, dincolo de cuvinte, există un loc unde el se întoarce mereu: pescuitul. Acolo, în liniștea apei, în răbdarea firelor întinse, în tremurul abia perceptibil al plutelor, își găsește supapa, echilibrul, acceptarea trecerii. Acolo nu e regizor, nu e dramaturg, nu e magistru. Acolo e doar un om care ascultă timpul cum curge, un om care știe că fiecare clipă are un preț și că fiecare răsărit peste apă e o binecuvântare. Poate de aceea, în ochii lui, uneori, se vede aceeași liniște pe care o are un pescar când știe că nu peștele contează, ci așteptarea.
Darul meu a devenit simbol, semn că am înțeles cine este el: un estet, un om al scenei, un spirit care trăiește în metaforă. Iar el a înțeles cine sunt eu: o femeie care nu se teme de diferențe, de rumoare, de priviri, o femeie care a iubit profund și care nu se ascunde în spatele convențiilor. Și astfel, între noi s‑a născut un fir subțire, dar puternic, un fir care nu are nevoie de definiții, un fir care unește două lumi diferite, două istorii, două vârste, două limbi, două tăceri.
Poate de aceea ideea noastră - Între algoritm și act: dialoguri în absență - nu este doar un titlu, ci o promisiune. O promisiune că unele întâlniri sunt necesare. Că uneori destinul nu aduce oamenii împreună ca să se explice, ci ca să se recunoască.
La optzeci de ani, Kincses Elemér nu este doar un artist aniversat, ci un reper. Un om care a trăit frumos, care a înțeles lumea fără să o judece, care a păstrat în el o noblețe rară. Un om care a rămas aici, în România, deși tot ce avea mai drag trăiește la Budapesta, nu din încăpățânare, ci din fidelitate față de o istorie, o limbă, o scenă, un oraș. Iar eu, fără să știu, am devenit martorul unei părți din lumina lui. Înaintea cortinei, acolo unde încep poveștile adevărate, povestea noastră își găsește locul.
------------------
Daniela GÎFU
Târgu Mureș – Iași
9-11 martie 2026