Mirela-Ioana Borchin (din 2017, Dorcescu) este cunoscută în lumea academică timișoreană ca specialist de prim rang în lingvistică și în prag matică, dar și ca semiotician de anvergură națională, hermeneut și prozator. Calitatea talantului și a muncii ei au recomandat-o pentru o carieră universitară. Și-a finalizat studiile universitare ca șefă de promoție, cu media anilor de studiu și a examenului de licență 10 (zece), obținând o diplomă de licență de merit, cu specializarea: profesor de limba și literatura română – profesor de limba și literatura engleză.
Până acum, la 37 de ani de la absolvirea facultății, s-a bucurat de succes și în domeniul pedagogic, pe care l-a slujit la standarde academice din 1990, fără nicio sincopă (după ce a funcționat doi ani la Deta ca profesor stagiar de limba română), dar și în cel al creației, în care s-a manifestat în ultimii 15 ani, mai cu seamă în ultimul deceniu, de când l-a cunoscut pe Eugen Dorcescu și s-a implicat, alături de acesta, în ceea ce dumnealui consideră a fi „marea literatură”.
Puțini știu că Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu a introdus și dezvoltat la Timișoara semiotica drept disciplină didactică, din 2002, continuând osârdia lui Ivan Evseev, și a deschis calea pragmaticii, cam tot de atunci, cu prelegeri, într-un masterat de Analiza discursului, apoi în cel de Tendințe actuale în studiul limbii române, și cu publicații foarte inte re sante, ce i-au lărgit considerabil sfera preocupărilor științifice. Prin cer ce tările sale, îndeosebi prin teza de doctorat, a avut o contribuție în semnată în argumentarea necesității de a se recunoaște în sintaxa românească predicatul verbal compus, fiind citată pentru aceasta în ultima ediție a Gramaticii Academiei (2005), mai mult decât oricare alt grămătic timișorean. A sacrificat timp pentru lecturi de specialitate dintre cele mai dificile, mai cu seamă în anii tinereții, care au trecut în goană pentru ea. Citea mereu, elabora materiale, caiete de seminar, cursuri, lucra până la extenuare pentru ca informația să ajungă mai eficient la studenți, deprinderile de analiză să li se formeze mai ușor, în general, pentru ca ei să se afirme cât mai repede și să-și ia un zbor cât mai sigur spre înalt. Tot cu gândul la cei pe care îi învață, n-a uitat o clipă de cei care au învățat-o pe ea. Și-a dedicat teza de doctorat, intitulată Expresia verbală a modalității și coordonată de Profesorul G.I. Tohăneanu, dascălilor ei, cărora le rezervă, an de an, primul curs de lingvistică: Școala lingvistică timișoreană. Și-a făcut mereu o datorie de onoare din a reprezenta această școală, a vegheat la continuitatea dintre generații, la solidaritatea corpului didactic și a studenților, s-a dedicat bunului mers al facultății și al UVT ului, ocupând importante funcții administrative (prodecan, șef de catedră, director de departament), a fost inclusiv „senator de Litere” în Senatul Universității. Este apreciată de mulți studenți și iubită mai ales de cei ce au continuat colaborarea cu ea și după absolvire – în special de colegii săi mai tineri, dintre care unii îi sunt acum șefi. De aceea, se simte ca acasă în Universitate și... invers. Acasă este ca la Universitate, îndeosebi atunci când se întâlnește cu cei din Școala de literatură „Eugen Dorcescu-80”, pe care ea a înființat-o. Și a avut mână bună. Are intuiția lucrurilor durabile, înfloritoare: a organizat un colocviu „G.I. Tohăneanu”, în 2008, din activitatea căruia s-au ivit volume de referință în filologie, a pus bazele CICCRE-ului, ajuns la a XIII-a ediție, cu un număr record de participanți din țară și din străinătate și cu strălucite contribuții la dezvoltarea comunicării între romaniști, pe teme dintre cele mai ingenioase, după cum stau mărturie tomurile revistei de talie internațională „Questiones Romanicae”.
Două mari personalități ale României fac parte din familia sa: soțul dumneaei, redutabil poet, eseist, traducător și editor, Eugen Dorcescu și unchiul Vasile, adică primul mitropolit al Banatului, Vasile Lazarescu, de activitatea căruia s-a ocupat temeinic, publicând un roman istoric, intitulat Spre nicăieri, un portret elocvent în revista „Tabor”, dar şi editându-i predicile şi pastoralele, alături de soţul dumneaei, cunoscutul poet şi editor Eugen Dorcescu (Vasile Lazarescu, Pastorale şi predici, Cuvânt înainte de Mitropolitul Ioan al Banatului, Prefaţă de Pr. Dr. Ionel Popescu, ediţie critică de Mirela-Ioana Borchin-Dorcescu şi Eugen Dorcescu, Timişoara, Ed. Partoş, 2018).
Dedicându-și mare parte din viață scrisului, Mirela-Ioana Borchin a semnat, în perioada 1997-2017, cărți de lingvistică și semiotică, de eseistică și de literatură, în care s-au concretizat rezultatele unei cariere didactice și științifice, dublate de creativitatea pe care a demonstrat-o mai cu seamă în cele două romane publicate (Punctul interior – 2010; Spre nicăieri – 2014) înainte de a-l cunoaște pe scriitorul Eugen Dorcescu, actualul ei soț. Apoi, numărul cărților ei a crescut exponențial (cărți de hermeneutică: Etern, într-o eternă noapte-zi – 2016, Primăvara elegiei – 2017, Hermeneia – 2019, Bucuria textului – 2024; cărți de proză: Apa – 2016; Celesta – 2018; un tratat de semiotică: Semiotica metaforei. Inducția metaforică în poezia românească – 2022). Și, în paralel, ca „editor”, a contribuit la sporirea consistentă a operei lui Eugen Dorcescu, întregită prin recuperarea manuscriselor sale – a poemelor inedite din patru volume (Agonia caniculei – 2019; Aproapele. 111 Psalmi și alte poeme – 2022; Leviatanul. Poeme uitate – 2022; Miozotis. Poeme regăsite – 2023) și a Jurnalului monumental (publicat în două volume – Îngerul Adâncului. Pagini de jurnal – 1991-1998; Adam. Pagini de jurnal – 2000 2010), iar, în calitate de coordonator, s-a îngrijit de omagierea soțului ei, în trei variante originale (Despre Eugen Dorcescu. Volum omagial 75 – 2017; Despre opera lui Eugen Dorcescu – volum omagial la împlinirea a 50 de ani de activitate literară – 2021; Eugen Dorcescu în „Timișoara”. Volum omagial 80 – 2021). Toate realizările sale din acest ultim deceniu vor fi comentate în prezentul volum omagial, pentru a sublinia resursele sale creative și consacrarea în domeniul literaturii, la brațul Maestrului Eugen Dorcescu, pe care toți îl iubim și prețuim. Dar Mirela-Ioana Borchin, de dinainte de a deveni Doamna Mirela-Ioana Dorcescu, a avut o respectabilă carieră, despre care mi-am propus să vorbesc foarte pe scurt.
Debutul său editorial s-a produs pe tărâmul lingvisticii. În prefața lucrării Modalitatea și predicatul verbal compus (1999), Magistrul G.I. Tohă neanu consideră că Mirela-Ioana Borchin a preluat de la un nume ilustru al Școlii filologice timișorene, și anume de la Prof. Univ. Dr. Gheorghe Ivănescu, pasiunea de a implica în cercetarea unor fenomene de limbă discipline conexe lingvisticii, precum logica, semantica, literatura etc. Modernitatea tezei sale de doctorat este asigurată însă de deschiderea spre pragmatică. G.I. Tohăneanu se arată încântat de zodia interdisciplinarității sub care își croiește drum fosta sa doctorandă: „Văd cu satisfacție în asta o usturătoare palmă trasă lui Polifem și tuturor urmașilor lui, ciclopilor moderni, de către colega noastră, aliată, din acest punct de vedere cu mult iscusitul și mult meșteșugárețul Odiseu”. În această teză, autoarea pledează pentru admiterea predicatului verbal compus în sintaxa ro mânească, iar argumentul său forte, cel de sorginte pragmatică, este modalitatea. Uzând atât de diacronia modalității, de teoria mulțimilor, de gramaticile structuraliste și de cele logice, făcând propriile analize seman tice și pragmatice, autoarea demonstrează necesitatea unei noi abordări a sintaxei modalității, cu instrumente pragmalingvistice.
Apreciind complexitatea tezei, de la concepție la elaborare, G.I. Tohăneanu emite opinii de mare interes, cum ar fi aceea că, în general, lingvistica este percepută ca o știință aridă, rece, chiar respingătoare, dar că, dacă se studiază într-o legătură strânsă cu literatura, cu istoria sau cu alte discipline, așa cum procedează mai tânăra sa colegă, ea poate deveni foarte incitantă și frumoasă. Fiind, deci, de acord cu transferul de concepte și de metodologie dintr-o disciplină în alta, cu îmbogățirea orizontului unui domeniu de specialitate, Magistrul concluzionează, referindu-se la propriul comportament de lingvist împătimit: „Ca român sunt creștin, nu rezonabil, ci fervent, ca filolog, sunt politeist, păgân, am nevoie de o «rezervație» de idoli, la care mă închin uneori pe rând, de cele mai multe ori, simultan”. Empatia domniei sale cu autoarea este clară și solidarizarea cu ea, implicită.
În perioada 2001-2011, Mirela-Ioana Borchin a colaborat foarte bine cu Editura Excelsior ART, a cărei directoare a fost regretata scriitoare Corina Victoria Sein. Au văzut aici lumina tiparului cărți însemnate, din ale căror titluri se deduce un foarte serios angajament de specializare în lingvistică și comunicare: Lingvistica în știința secolului al XX-lea (2001); Paradigme ale comunicării: limbaje și limbi (2001); Dicționar de comunicare (lingvistică și literară), vol. I-III, în colaborare cu Doina Comloșan (2002-2005); Vademecum în lingvistică (2004); Manual de ortografie și punctuație (2005); Comunicarea orală (2006), Comunicare și argumentare, în colaborare cu Gabriel Bărdășan și Nadia Obrocea, dar și cu colege dr. din învățământul preuniversitar (2007); Prelegeri de lingvistică (2010); Semantica modurilor incertitudinii (2011).
Deși unele titluri, modest formulate, ar indica scrieri la îndemâna oricărui filolog, acestea sunt lucrări vaste, ingenios proiectate, amplu documentate, academice în substanță și formă. Publicul țintă este cel universitar. Iată ce se scrie pe coperta a IV-a a unei voluminoase cărți de lingvistică: „Vademecum în lingvistică se adresează în primul rând studenților de la Litere, dar și tuturor celor interesați de lingvistică, cu plăcerea de a-i călăuzi într-un domeniu greu de circumscris, în care marii lingviști ai lumii au trasat liniile directoare. Lucrarea nu este în niciun caz un exercițiu didactic de simplificare sau de popularizare a uneia dintre științele comunicării, ci un veritabil tratat de lingvistică generală” .
Lingvistica generală este disciplina pe care doamna Mirela-Ioana Borchin o predă cu dăruire de treizeci și cinci de ani. Mai întâi ca asistentă, dar, din 1998, după decesul Prof. univ. dr. Francisc Király, ca titulară de curs. La momentul scrierii unui curs de lingvistică generală, ea era conștientă de faptul că studenții din primul an de studiu nu aveau un bagaj de cunoștințe suficient pentru studiul lingvisticii, întrucât această disciplină nu se predă în ciclul gimnazial sau liceal. Prin urmare, lingvistica generală este o disciplină, prin excelență, universitară. Devotată studenților, dar și lingvisticii predate cu plăcere și devotament, Mirela-Ioana Borchin concepe un instrument de lucru foarte util, în care scoate la lumină frumusețea acestui domeniu complex, care trebuie asimilat de orice viitor filolog ca parte integrantă a culturii sale de specialitate. Un filolog adevărat este și va fi întotdeauna legat de natura limbii, de structura sa, de funcțiile limbajului etc. Pe măsură ce adâncea propria cunoaștere a lingvisticii, sau constata schimbări majore în felul de a relaționa cu generații diferite de studenți, la care trebuia să adapteze parțial și conținuturile predate, dar îndeosebi metodologia, noi instrumente de învățare aveau să se constituie în cărți călăuzitoare, precum Prelegerile de lingvistică, apărute într-o primă ediție la Excelsior Art, în 2010 și în ediția a II-a, revizuită și adăugită, la Editura Letra din București, în 2020.
Cărțile de comunicare se leagă de introducerea disciplinelor de Comunicare orală și scrisă în planul de învățământ de la specializările filologice, Limbi și literaturi, respectiv, Limbi moderne aplicate, din 2005, de când UVT s-a încadrat în programul Bologna, atât de prielnic studenților, în special datorită posibilităților de mobilitate, de studiu la diverse facultăți similare din Europa.
Mesajul global al cărții Comunicarea orală (2006) este acela că omul trebuie să conștientizeze importanța comunicării directe, față în față, care a rămas, până în zilele noastre, cea mai complexă formă de comunicare. În Cuvântul înainte al acestei lucrări, care depășește, prin sfera largă de adresabilitate, prin complexitatea problemelor tratate, prin sistemul de transcriere propus și prin analizele efectuate etc., limitele unui curs universitar, Mirela-Ioana Borchin face o pledoarie pentru eficiența extraordinară a comunicării orale: „Omul comunică. Orice gând, orice trăire și-o îndreaptă spre altcineva. Atunci când nu este nimeni prin preajmă, își comunică sieși, împărțindu-se în două, fiind, de dragul vorbirii, în același act, și emițător, și receptor. Cantitativ, omul de astăzi comunică cu altul mai mult decât se menii lui de odinioară. Are posibilități tehnice de a-și accesa interlocutorul oricând și oriunde, de a-i vorbi online, de parcă l-ar avea, într-adevăr, în față. Dar calitativ? Poate el să comunice la fel de intens ca omul de altădată, poate avea aceeași plăcere a rostirii vorbei și a ascultării, a atingerii sau a învăluirii cu privirea, utilizând tehnologiile recente? S-a schimbat ceva esențial, recognoscibil ca indice de progres, de la comunicarea orală față în față – aceeași din vremuri îndepărtate până în prezent – la comunicarea orală mediată tehnic? Cât de conștienți suntem de faptul că, din nenumărate motive, renunțăm mult prea des la comunicarea directă în favoarea unui surogat de comunicare? Cât de conștienți suntem de consecințele acestei renunțări?”.
Autoarea schițează un istoric al didacticii oralității, subliniind rolul vorbirii în consolidarea colectivităților de orice fel, dar, mai ales, a celor de natură educațională: „În Școala ateniană, de pildă, comunicarea didactică era emina mente orală. Cunoștințele erau împărtășite elevilor prin vorbire, pentru că se considera că scrisul încetinește memoria și lenevește omul. Acest model a funcționat multă vreme în didactică. Modelul interactiv este cel care se recomandă și în școala contemporană, dar cu sensibile diferențe, determinate, în principal, de inserția factorului tehnologic în contextul comunicațional”.
Foarte instructiv, din punct de vedere lingvistic, este originalul capi tol în care se înregistrează, se explică și se corectează greșeli de limbă, determinate de o multitudine de factori care acționează asupra enunția torului de discursuri orale. Greșelile identificate în corpusul alcătuit în vederea cercetării abaterilor de la sistemul limbii în vorbire sunt grupate, sub titlul de mărci ale caracterului spontan al enunțării orale, atât struc turarea lor, cât și ilustrarea compun un veritabil ghid de cultivare a limbii. Vocația didactică o determină pe autoare să recomande și modele de transcriere a limbii române vorbite și să atașeze, ca anexă, transcrierea unei emisiuni TV, care devine corpus pentru obținerea „probelor” în argumentarea tezei potrivit căreia există un tip special de text dialogat, cu un subtip oral.
Cele trei volume ale Dicționarului de comunicare (lingvistică și literară), scrise în colaborare cu Doina Comloșan, specialistă în teorie literară, așază laolaltă nu articole de dicționar, cum s-ar crede din titlu, ci temeinice prelegeri pe teme de stilistică și de teorie literară, asumate sub semnătură, în cuprins. De pildă, Stilistica, partea ce-i revine Mirelei-Ioana Borchin în ultimul volum al Dicționarului de comunicare, a fost concepută ca o secțiune care să lămurească anumite noțiuni, precum cea de stil artistic, de limbă artistică, de deviere etc., să clarifice și să exemplifice figurile de stil, dar să și analizeze situația metaforei lingvistice – ca un caz aparte de metaforă, aplatizată de uz, ce ilustrează însă foarte bine mecanismele de generare a acestei complexe figuri de stil. Se înțelege mult mai ușor cum se construiește metafora, dacă explicațiile pornesc de la modelul metaforei din limbajul cotidian.
În ansamblu, dicționarul, orientat spre scopuri didactice, dar devenit un fel de dicționar enciclopedic, util nu numai elevilor, studenților și cadrelor didactice, ci tuturor celor interesați de arta cuvântului, formează un bagaj de cunoștințe și de competențe lingvistico-literare. Rațiunea a fost aceea că separarea studiului limbii de cel al literaturii este nu doar supărătoare, ci și dăunătoare formării optime a unui specialist în filologie. În viziunea coautoarelor, opera literară este un text lingvistic cu valoare estetică și un obiect comunicațional. Mirela Borchin și Doina Comloșan parcurg o impresionantă bibliografie – de la Aristotel la studii de ultimă oră din neoretorică și pragmatică, realizând că, în momentul actual, se impune abordarea interdisciplinară a tuturor formelor de utilizare a limbajului.
Poate cel mai valoros volum din sfera didacticii îl reprezintă lucrarea colectivă intitulată Comunicare şi argumentare. Teorie şi aplicații (coor do nată de Mirela-Ioana Borchin), publicată la Editura Excelsior Art, în 2007, cu o prefață de Prof. univ. dr. Alina Pamfil, a cărei notorietate în privința problemelor de didactică a limbii și literaturii române este de anvergură națională. Volumul este adresat profesorilor, studenților, dar și elevilor din ciclul liceal, în scopul formării și consolidării unor deprinderi privind comunicarea și argumentarea. Este structurat în cinci capitole, fiecare fiind consacrat câte unui mod de expunere didactică – dialogul, narațiunea, monologul, descrierea și argumentarea. Din cele 258 de pagini ale cărții, peste 100, din partea teoretică, poartă semnătura Mirelei-Ioana Borchin. Această carte s-a bucurat de o atenție specială, fiind introdusă de către Ministerul Educației Naționale în programa de specialitate pentru examenele de grad din învățământ. De altfel, Prof. univ. dr. Alina Pamfil o recomandă călduros la apariție, intuindu-i impactul: „Privite în ansamblu, cele cinci capitole ale cărții prezintă cititorului o arie de cercetare și de reflecție extrem de importantă într-o lume dominată de paradigma comuni cării; o arie mai puțin accesată de cercetarea și de didactica românească. Gestica scrierii ei este, în primul rând, recuperatorie, atribut care amplifică seria reușitelor: și mă gândesc la substanțialitatea sintezelor, la acuratețea discursului teoretic și la operaționalitatea și creativitatea aplicațiilor”.
Manual de ortografie și punctuație este o lucrare de interes academic, apărută în anul 2005 tot la Editura Excelsior ART, având și o a II-a ediție, revizuită și adăugită, din 2007. Fiind succesivă apariției DOOM2, și această carte presupune informare, asimilare și prelucrare de informație, problematizări și aplicații în vederea fixării normelor de ortografie și punctuație în vigoare, a căror cunoaștere este atât de necesară pentru a comunica corect în scris. Este astfel concepută, încât să fie utilă și pentru predarea corectă a ortografiei de către învățători, profesori și institutori. Ea depășește la toate nivelele pretențiile unui „manual”, fie el și universitar. În Cuvântul înainte, autoarea ne vorbește de pe poziția unui profesor cu experiență în predarea limbii române, care, de-a lungul timpului, a putut observa și clasifica greșelile pe care studenții le fac atât în exprimarea orală, cât și în scris – fapt ce dovedește pregătirea îngrijorător de slabă și sporirea lacunelor gramaticale la noile promoții de absolvenți de studii medii și superioare. Autoarea interpretează fenomenul pe un fond mult mai larg decât ne-am aștepta: „Dezinteresul pentru ortografie este parte integrantă a dezinte resului pentru cultură într-o lume în care, ierarhia valorilor fiind răsturnată, culturii îi revine unul dintre ultimele locuri între instituțiile sociale consacrate. Ortografia impecabilă rămâne însă o problemă de onoare pentru intelectuali, chiar și în condițiile în care ascensiunea profesională și socială nu este nici condiționată, nici afectată de numărul greșelilor de ortografie pe care le face un individ”.
Semantica modurilor incertitudinii (2011) încheie un traseu al orientării exclusive spre lingvistică. Este o carte de cercetare în care autoarea face distincția între semantica lingvistică, cea a sistemului, și semantica pragmatică, a uzului, și abordează pragmatic modurile verbale personale. Pentru aceasta, recurge la un instrumentar consacrat în studiul modalității: la variabilele propoziționale, la conectorii modali, la operatorii modali, la regulile de formare și valorizare.
Foarte interesant și util este modelul de cercetare semantică, propus de Mirela-Ioana Borchin din perspectiva semanticii pragmatice, prezentat ca aplicație: Valoarea comunicațională a enunțului literar „Tu ar trebui să faci ca alții să nu îndrăznească a mă săruta” (I. Slavici, Pădureanca), prin care se urmărește stabilirea locului acestui enunț în construcția nuvelei. Pentru a putea determina valoarea comunicațională, autoarea se antrenează într-o analiză contextuală complexă, atentă la tot ceea ce se întâmplă și pe axa enunțiator-receptor, la orice informație textuală și subtextuală în stare să-i modeleze impactul, justificându-i statutul de element-cheie, declanșator al uriașei drame existențiale din Pădureanca.
Modurile verbale sunt tratate, în ansamblu, ca modalizatori, în sino ni mie funcțională cu alți modalizatori, verbali și adverbiali. De aceea, sensurile și valorile modale ale imperativului și ale conjunctivului sunt evidențiate, prin echivalare, în cadrul enunțurilor hortative. Un merit special al autoarei este că se ocupă de analiza sensurilor implicite ale prezumtivului, un mod definitoriu pentru expresia modalității în limba română. Cartea are un mesaj global: necesitatea de reconsiderare a încadrărilor morfologice tradiționale prin prisma noilor cercetări ale semnificației, care ajung la rezultate spectaculoase, până la nivelul morfemelor categoriale.
În intervalul 2011-2014, Mirela-Ioana Borchin nu a publicat în România, ci în reviste din străinătate[1] și într-un volum colectiv[2], unde și-a valorificat rezultatele a două granturi internaționale, în care și-a onorat statutul de membru activ: LIDHUM și AWEAST, ambele presupunând specializări în scrierea academică.
În 2015, a elaborat, în ediție critică, o antologie ne-varietur a poeziilor lui Eugen Dorcescu: Nirvana. Cea mai frumoasă poezie, ocazie cu care a debutat ca eseist cu textul însoțitor, de 150 de pagini, Eugen Dorcescu sau vocația vectorială a Nirvanei. De atunci, s-a convertit la literatură. Cariera ei literară este impresionantă. Totuși, nici cariera lingvistică nu poate fi neglijată. Amândouă se împletesc într-o exemplară carieră de cadru didactic universitar, pe care am avut cinstea să-l cunosc în foarte multe ipostaze, începând din anul 2010, de la apariția Punctului interior, lansat în 15 iunie (dată în care avea să se înființeze, în 2021, Școala de literatură „Eugen Dorcescu-80”), fiindu-i prietena cea mai apropiată și admiratoarea cea mai constantă și mai devotată.
--------------------------------------------
[1] Pungă, Loredana, Borchin, Mirela, The Metatextual Role of Introductions to BA Papers, in „Ro manian Journal of English Studies”, vol.1, Issue II, Versita de Gruzter, Berlin, 2014, ISSN online 1584-373, p. 36-47. Borchin Mirela-Ioana (coauthor), Aspecte ale interlingvismului în lucrările de licență, în „Ques tiones Romanicae”, II/1, 2014, Szeged, JATEKPress, p. 271-280. Borchin, Mirela-Ioana (coauthor), Particularități ale scrierii în spațiul academic românesc. Partea introductivă a lucrării de licență, în „Questiones Romanicae”, Szeged, JATEKPress, p. 331-345.
[2] Borchin Mirela, Doroholschi Claudia, Country Report: Romania, p. 179-200, in Exploring European Writing Cultures, editors Otto Kruse, Mădălina Chitez, Brittany Rodriguez, Monserat Castello, at Winterthur, ZHAW, 2016. 31
--------------------------------------
Anișoara-Violeta CÎRA
Timișoara, 2025