Romanul „Donna Alba” al lui Gib Mihăiescu este o operă aparte în literatura interbelică, o monografie a unei iubiri fulgerătoare pentru o femeie fascinantă, o apariție meteorică în viața unui tânăr care abia își începea studiile în vederea unei cariere. Scris la persoana întâi, romanul atrage lectorii, prin implicarea emoțională a autorului care face o analiză lucidă a propriului suflet îndrăgostit iremediabil de o femeie de o rară frumusețe. Fascinat de apariția aceastei femei frumoase, devine conștient că nu va fi capabil să iubească pe alcineva vreodată și își concentrează voința și acțiunile pentru a o cunoaște și a se bucura de farmecul irizestibil ce-l revărsa această ființă, prin priviri, gesturi, cuvinte, mișcări, atitudini, mimică, reacții ale sufletului.

Comparația eroului cu Julien Sorel, personajul lui Sthendal din romanul „Roșu și negru” mi se pare inadecvată, fiindcă Mihai Aspru (nume simbolic) nu este un arivist, el urmează studii superioare ca mulți tineri din generația sa, nu pentru a parveni. Julien Sorel își exersa puterea lui de seducție asupra doamnei de Rénal, dorind să acceadă cât mai sus pe scara socială, prin propria voință și tenacitate. Din contră, eroul romanului „Donna Alba” stă în umbră mulți ani, bucurându-se fugitiv de imaginea celei ce îi cucerise toată ființa. Călit în luptele din primul război mondial, el și-a propus la revenirea în viața civilă, să facă fapte mari în viață.

Autorul descrie cu emoție prima întâlnire a celor doi protagoniști ai romanului care a declanșat acțiunile viitoare ale lui Mihai Aspru: „A fost clipa, atât de dramatică pentru mine, când am văzut întâia oară pe Alba. Însă, în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui atâți ani de mai târziu, eu n-am știut că femeia gravă și mândră, înaltă și încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lângă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai târziu că-l poartă, și nici că în viața noastră cărările ni se vor încrucișa iarăși, așa cum ni s-au încrucișat.”

Gib Mihăiescu descrie această apariție misterioasă ce trecea „Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri”. Contactul vizual este subliniat în cuvinte ce fac mai atrăgătoare apariția feminină: „Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat niciun moment, la niciuna și la niciunul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecați, și chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei.” Reacția ei a fost provocată de căderea celor două dicționare de sub brațul tânărului copleșit de emoție, evident „un stângaci și sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseți”.

Încă de la această primă încrucișare a drumurilor lor, tânărul intuiește că ea are o durere ascunsă: „Dar atât și nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teamă care i-a pâlpâit deodată în ochi și-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperită de un zâmbet de mulțumire, de fericire și orgoliu”. Încă de atunci se naște în sufletul eroului nevoia de a ocroti această frumoasă femeie de un rău prezumtiv, ca un romantic cavaler, căci „apariția cea frumoasă și necunoscută” devenise pentru el un ideal de frumusețe, dar cu un suflet zbuciumat. O căută înfrigurat pe străzi zile multe și amuți când o văzu întâplător pe stradă: „Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aș fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulțumirilor, poema tristeților ei parfumate cu grelele picături ale tentațiilor și misterului, și gândul mă duce hăt-departe, mă vedeam apărându-i salvator în armură, în culmea supremei restriști.”

Potretul ei se contureză din descrierea eroului: „ ... și-n trecerea fulgerătoare n-am văzut decât ochii adânci care mă priveau, poate cu spaimă, poate cu mânie, poate cu batjocură, pe deasupra genții de șarpe deschise în dreptul buzelor și-al feței.” Imaginea ei îi revine obsesiv în minte: „... îmi glăsuise apoi nopți de-a rândul acest chip dulce și mândru, chemându-mă cu glas ispititor de sirenă, pentru a mă izgoni apoi crunt și neîndurător, când ochii mi se ridicau plini de nădejdi spre minunata-i făptură regească”. Adorând chipul ei, emoțiile îl copleșeau, apropierea ei îl orbea: „Totuși, deși o fixam cu ochi arzători (orice ar fi fost să se întâmple!), n-aș fi putut spune pentru nimic în lume dacă părul ei e tuns și nici ce culoare are; apropierea ei mă orbea” se confesează îndrăgostitul tânăr și stângaci.

El este doar unul din acei îndrăgostiți predestinați să trăiască pe culmile unei fericiri aparte provocată de o femeie unică, miraculoasă, singura pe care sufletul și trupul lui o dorește. Portretul ei se conturează pe măsură ce tânărul i-l descoperă, prinvindu-l cu intensitate, dar atrage mânia și disprețul Donnei Alba: „O bravai deci privindu-i părul și descoperii că era brună, o brună cu ten alb, mat în lumina sălii de așteptare; o, mult mă costă această descoperire! Mai întâi, ochii ei fulgerară de mânie și mă săgetară cu veninul cel mai omorâtor; apoi – și asta fu cea mai grea lovitură – nu mai trecu multă vreme prin sala de așteptare.” Perseverența lui într-o iubire imposibilă îl face mai puternic, ancorat într-o lume în care visul cu ochii deschiși prinde contur, bucurându-se de această ființă, ca de o „icoană de lumină” ce îi înfrumuseța viața, o viață destul de anostă, în slujba soțului Donnei Alba, avocatul Georges Radu Șerban. descendent dintr-o familie domnitoare din Muntenia.

Autoanaliza reacțiilor sale sufletești ni se dezvăluie treptat, pe măsură ce iubirea lui crește în intensitate: „Deși aș fi vrut, deși-mi simțeam inima sufocată de dorință, de trebuința de a reveni în goană nebună pe drumul pe care venisem, să mă îmbăt pas cu pas de talia lungă a doamnei Alba și de piciorul ei lung, pe care pulpana rochiei se zbate în mersul grăbit, ca sufletul meu de dorințe!” O atât de lucidă radiografiere sufletească o întâlnim doar la Gib Mihăiescu, făcându-l cel mai profund scriitor din perioada interbelică. Iată cum își exprimă sentimentele direct și concis, ca o reacție și contrareacție la apariția celei ce îi umplea întrega ființa, ca o reveleție a frumosului și eternului feminin: „mă simt mai aproape de ea, o simt mai lângă mine, mai susceptibilă de a-mi dezvălui și alte armonice detalii ale perfectei ei structuri”.

Fascinația ființei iubite îi face să scrie cu litere de foc un imn al iubirii, o iubire ce trece de spațiu și de timp, transcede eternitatea: „Și soarele chipului Albei răsări pe un fond albastru, perfect senin, în sufletul meu.” Idealizarea chipului feminin se face dintr-un preaplin sufletesc care se revarsă în paginile cărții, cu o forță uriașă care ne impresionează. Admirația pentru cea care-i stăpânește inima este exprimată în cuvinte simple, dar elocvente: „ea e atât de albă, atât de mândră, atât de elegantă, atât de frumoasă”.

Femeia atât de distinsă declanșează o variată gamă de sentimente în cel ce o admira dezinteresat. Sentimentele lui cresc în intensitate, cu cât femeia adorată este inabordabilă, încât o caută în brațele altei femei: „O simt întreagă în mine, în mâinile mele curge sângele ei și, mângâindu-i căldura ca să mă îmbăt mai bine de curgerea lui, dau de rotunjimea albă sidefie a brațelor sale. Ea este toată în mine ca o otravă plăcută, care a crescut nesimțit după lenta-i inoculare și acum mă paralizează în neașteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate și cu exclusivitate de crud și nimicitor acces; numai că eu aștept fericit această amorțire divină, o invoc și o sorb și mă dăruiesc ei, cu voluptatea și înfiorarea candidă a celui ce-și zvârle singur sufletul și carnea bețiilor mistice sau reci.”

Adesea, se autosugestionează, din dorința de a avea ființa atât de dorită: „Mai ales acum, când Alba e întreagă în mine, când gândul meu o pipăie clar, lucid”. Mereu concentrat pe pasiunea sa pentru Donna Alba, observa cum contrastele se înfruntă in inima lui: „Ș-apoi unde mai găsești frumusețea Albei, această supremă frumusețe în ordinea pretinsă de comandamentele sufletului meu? Frumusețe scumpă și avară, pentru că inaccesibilă și încă indefinisabilă. Ea rămâne necontenit pe linia vieții mele, monarh absolut la capătul tuturor țelurilor și actelor ce săvârșesc, necondiționată de amăgirea misterului, căci cu fiecare pas înainte, cu fiecare voal căzut, cu fiecare nouă aparență, ea se înfrânge pe ea însăși, se înalță tot mai fermecătoare, peste strâmtul sau largul orizont al inteligenței mele. Ea e pentru mine un pretext de luptă, și asta e totul, așa cum nelămuritul zărilor și otrava lecturilor mi-a fost pretext de goană și pribegie în adolescență.”  „ Jocul ontrastelor și al contrariilor e tot ce mă amuză mai mult” mărturisește autorul-narator.

Nu numai senzațiile vizuale, auditive, orflactive sunt descrise pentru a contura figura femeii iubite, ci și cele tactile: „Mâna donnei Alba îți dă o atingere moale și răcoroasă și, scuturată puțin, pare o coardă cu flexiuni de șarpe. La sărut are un gust delicios de răcoritor și amărui. Albul ei pălit se repercutează în mii de nuanțe la orice mișcare, ca balonașele de săpun în soare.” „Totuși, sărutai cu nespusă bucurie această mână lunguiață, albă și netedă, care rămânea pentru mine, pentru veșnicie, mâna ce urzește ițele destinului meu. Iar ochii mei îi răspunseră, la rându-le, foarte binevoitori”.

Dorința de cunoaște corpul acestei femei îl face să vibreze de emoție: „Aș vrea să-i văd coșul alb al pieptului, acest decolteu strălucitor, tăiat de vârful de inimioară al bluzei, zvâcnind de surpriză și de groază, aș vrea să văd fulgerul spaimei umplându-i ochii de licărul lui rupt în frânturi de lumină; aș vrea să-i văd mâinile cu ondulări de șerpi începând involuntar mișcarea care roagă și cere grație.”

Contrastele acestui chip feminin, pun în evidență anxietatea și drama interioară a Donnei Alba: „Cearcănele ei, în penuria asta de lumină, accentuate când nu se uita spre scenă, păreau adevărate inele de întuneric și se confundau cu ochii închiși, care crescuseră astfel considerabil, încât n-ai fi putut ști care e adevărata direcție a privirii ei.”

Fragilittatea ei este descrisă cu mult spirit de observație: „Donna Alba se îndreptase toată spre mine, crescuse considerabil, ochii erau cercuri mari de foc și buzele-i tremurau ca în friguri… Mâinile îi bâjbâiau ușor de o parte și de alta a șoldurilor, ca înaintând printr-o lumină orbitoare. Era acum nespus de frumoasă, era așa cum aș fi dorit-o, într-o înălțare de extaz, crescând în fața mea, ca o zeiță, și eu să ating pământul cu fruntea, orbit de strălucirea ei.”

Emoțiile îl sufocau, căci treptat-treptat se bucură de frumusețile ascunse ale acestei femei cu sufletul îndurerat de un trecut întunecat, marcat de moartea în duel a amantului său, Tudor Buzescu, ucis de soțul său Georges Radu Șerban, descendent din familia domnitorului Radu Șerban: „Donna Alba are locul vis-à-vis de al meu la masă, însă mai sus decât atât nu îndrăznesc să ridic ochii, deși sunt atât de intrigat să văd cum mă primesc privirile ei mute și ce-ar putea ele să-mi spună mai departe; dar e minunat gâtul acesta, pe care-l văd atât de aproape la lumina zilei și pe care timpul n-a încrețit epiderma vie și savuroasă cu umbra niciunui păienjeniș, oricât de brusc și ori în ce unghi s-ar mișca, într-o parte ori într-alta, capul ei de suverană a casei. E grozav de tânără donna Alba cu toți cei treizeci de ani ai ei, pe care, după socotelile mele, trebuie sau e aproape să-i împlinească.” Acest farmec indescriptibil domină mintea erolui îndrăgostit: „acolo o mișcare, o alungare de unde, pe rotundul umed al irisurilor cenușii, care să însemne: asta e pentru tine, mă tem de tine, știm numai noi – sau altceva la fel. Dar ochii aceia mă privesc extrem de limpede.”

El, avocatul Mihai Aspru, după zece ani de asteptare, este uluit de farmecul indescriptibil al acestei femei cu apariții efemere, o ființă ce domină mintea erolui îndrăgostit: „acolo o mișcare, o alungare de unde, pe rotundul umed al irisurilor cenușii, care să însemne: asta e pentru tine, mă tem de tine, știm numai noi – sau altceva la fel. Dar ochii aceia mă privesc extrem de limpede”. Cu aviditate de om îndrăgostit, el urmărește orice mișcare și reacție a femeiei ce l-a fascinat: „Donna Alba stătea dreaptă pe scaunul ei, dreaptă și nemișcată ca o statuie, și chiar trăsăturile ei dulci și fine păreau acum dure, ca tăiate în stâncă. Antrebrațele sprijinite dur de masă însemnau asemenea energie și bravare, însemnau calcularea calmă și rece a momentului de intervenit… Pupilele Donnei Alba se întoarseră vag spre mine. Un zâmbet tot așa de vag, mai mult o expresie de încordare, îi înflorea acum buzele .”

Autorul apare ca un bun psiholog, redând cu o acuitate uimitoare reacțiile ei, sub presiunea momentului de maximă încordare dintre cei doi eroi: „Un fulger de spaimă trecu prin ochii Donnei Alba în acel moment... Donna Alba nu mai știa cum să-și mascheze consternarea din ochi, cu liniștea forțată a figurii, a zâmbetului de ascultător oarecum obiectiv, și care mai degrabă era o crispare de înfricoșare pe chipul ei fermecător... Donna Alba era pietrificată. Ea înțelegea de minune rostul naivității mele și era nespus de frumoasă: cu ochii ficși, cu buzele strânse, cu trăsăturile încordate, complet imobilă, era într-adevăr o minunată statuie fără viață.” Dilema din sufletul lui se conturează între datoria de a-i restitui scrisorile compromițătoare recuperate de el de la Preda Buzescu, fratele amantului ei, Tudor Buzescu, ca un adevărat cavaler și dorința de a o face să plătească pentru gestul lui cu propria persoană. Clocotul ființei lui sfâșiată între cele două perspective este redat cu o meticulozitate freudiană, ca o cercetare a unui terapeut ce înceracă să salveze eroul orbit de pasiune arzătoare, de biciuirea unui sânge tânăr și lupta pentru a-și păstra luciditatea, o luciditate ce poate fi salvatoare.

El notează: „Acuma Alba nu mai era pentru mine o formă de poveste, o candidă și ideală întruchipare de vis; ea devenise deodată femeia palpabilă și dorită; contururile lente și prelungi ale trupului ei se tolăneau lasciv în gândurile mele.” Idealizarea acestei femei este ca un frumos poem în proză: „Donna Alba se îndreptase toată spre mine, crescuse considerabil, ochii erau cercuri mari de foc și buzele-i tremurau ca în friguri… Mâinile îi bâjbâiau ușor de o parte și de alta a șoldurilor, ca înaintând printr-o lumină orbitoare. Era acum nespus de frumoasă, era așa cum aș fi dorit-o, într-o înălțare de extaz, crescând în fața mea ca o zeiță, și eu să ating pământul cu fruntea, orbit de strălucirea ei.”

Limbajul privirii este grăitor, are o expresivitate aparte, subliniind confruntarea a două ființe ce vin din lumi diferite, ce au dorințe opuse, ea oscilând între ură și dispreț, el între adorare și uimire: Citez: „Dar ochii aceia întorși spre mine, dar răsfrângerea aceea a buzelor mă împroșcau cu toate proiectilele cele mai ucigătoare din lume. Donna Alba nu mă respingea, tocmai ca să-mi arate cât mă disprețuiește, donna Alba mă chema învinsă, îmi ceda zdrobită, surprinsă într-un ungher pustiu, cu ascuțișul cuțitului în tâmplă.”

Cu ardoarea sufletului îndrăgostit, el surprinde toate reacțiile acestei femei atât de dorite:
„Fața teribil de dulce, de mândră și de disprețuitoare se întoarse și acum de la mine, să-mi facă loc… să pot ajunge lângă trupul gata să mi se dea, cu cel mai sincer, mai ostentativ dezgust. Ea nu poate să-și reprime, măcar pentru un moment, teribila neplăcere, e peste putere să dea trăsăturilor ei o altă expresie mai puțin descurajatoare, cu atât mai mult cu cât întârzierea mea de înțelegere sau de tactică și sarcasm o exasperează și mai mult, o nimicește, îngropând-o definitiv sub propria ei scârbă de sine. Și atunci întoarce capul ca să înlesnească josnicia. Și minunăția profilului ei divin este astfel iarăși a mea.”

„Zâmbea înainte, hotărâtă, triumfătoare, dreaptă, nețărmurit de înaltă. Atât de înaltă că puteau să urle acum toate instinctele din mine, puteau veșmintele ei să înceapă chiar de îndată să cadă, unul câte unul, de la sine, gândul meu se strânsese și el într-însul, se scuturase și el de orice ispită, de orice slăbiciune, și era acum și el hotărât, triumfător, drept, înalt, nețărmurit de înalt. ”

„Ea înălță deodată fruntea, căci se putu s-o înalțe și mai mult decât mi se părea înălțată, peste orice posibilitate, și întoarse astfel capul spre mine, figura lipsită un moment de orice altă expresie decât a unei subite, grele, năprasnice mirări. Dar repede apoi colțul buzelor căzu în mișcarea lui de persiflaj și ochii se umplură la loc de luciul dezgustului franc.”

Jocul dragostei ia sfârșit, el oferindu-i scrisorile, fără nicio recompensă. Dar, la mândria exagerată a acestei femei din familia domnitoare Ipsilanti se opune cinismul lui Mihai Aspru, care spune că aștepta că soțul să vină să ia scrisoarile, după ce ea îi mărturisea faptul că l-a înșelat. Ea îi spune că se va despărți de Georges Radu Șerban, că îi va explica totul într-o scrisoare și va pleca în străinătate.. Ea spune El îi face rost de documentele necesare, dar ea îi spune că nu mai pleacă și că va da soțului scrisorile de la dușmanul lui de moarte, Tudor Buzescu.

Mihai Aspru își exprimă tema că va fi ucisă, încearcă să o convingă să renunțe, dar ea era hotărâtă se se confeseze soțului, să își mărtirisească păcatul. Singura metodă de a o face să renunțe este luarea ei cu forța, posedarea fără menajamente, iar urmarea este trecerea ei de la agonie la extaz. Devin un cuplu și se iubesc cu multă pasiune, cu tandrețe și dăruire generoasă, după zece ani de așteptare.

Ca în tragediile antice, ea îi dă soțului scrisorile, el le citește și își pune capăt zilelor, neputând suporta triumful și după moarte al dușmanului său care i-a lăsat Albei averea lui, prin mama ei. Dar Mihai Aspru devine din îndrăgostitul romantic un critic cinic, văzând în femeia ce i-a aprins imaginația și i-a făcut să-i vibreze sufletul doar o ființă vinovată de moartea a doi oameni.

Finalul romanului are o simbolistică romantică, căci, atunci când Alba îl sărută pe Mihai Aspru, ea îi apare ca o moarte ce își fâlfâie aripile negre peste el, sugerând că el ar fi următoarea ei victimă. Descriind vestimentația ei mereu neagră, autorul anticipează rolul demonic al acestei femei superbe în viața altora. Prin acest roman, ca și prin alte scrieri ca „Rusoaica” și „Femeia de ciocolată”, Gib Mihăiescu ridică un important monunment literar în literatura română și universală, prin opera sa devenind unul din cei mai importanți scriitori din perioada interbelică.
----------------------
Ecaterina CHIFU
Râmnicu Sărat
10 iulie 2025