De fapt la 24 ianuarie 1859 a avut loc prima Mare Unire a principatelor românești. A fost mare fiindcă a fost prima unire reală a celor două principate românești, fiindcă a demonstrat posibilitatea unirii tuturor ținuturilor românești, fapt ce s-a întâmplat la 1 decembrie 1918. La 24 ianuarie 1859 a avut loc finalizarea unui lung proces de unificare a românilor. Prima inițiativă de Unire datează de la 1600 și realizată pentru scurt timp de Mihai Viteazul. La Congresul de pace de la Focşani (24 iulie – 24 martie 1772) delegaţii celor două ţări româneşti cer unirea Moldovei cu Ţara Românească şi garantarea independenţei lor de către Austria, Rusia şi Prusia. Mișcarea naționalistă a lui Tudor Vladimirescu a avut drept obiectiv independența principatelor româe. Militantul de vază Ion Câmpeanu la 1838 îi scria agentului său Adam Czartoriyski „ Idealul românilor este să fie un singur popor, unit şi independent, să constituie un regat ereditar pentru toţi românii, cu îndepărtarea protectoratului rusesc şi a suzeranităţii turceşti. Acest ideal este scopul nostru suprem”. Liderii partidei naţionale din Muntenia la 5 iunie 1848 au înmânat Turciei un memoriu, în care se făcea un jurământ de credinţă Puterii otomane, „Patrioţii români recunosc cât de crunt au fost înşelaţi părinţii lor de către Rusia, care nu s-au gândit niciodată să facă din această ţară altceva decât o provincie în plus a imperiului său după cum o dovedeşte incorporarea Basarabiei, parte integrantă a teritoriului moldovenesc, incorporare nedreaptă şi care a înşelat buna credinţă a sublimei Porţi prin trădarea dragomanului Dimitrie Moruzi”. Mişcările revoluţionare de la 1848 nu au fost în zadar. Ele au prezentat un preludiu, au pregătit unirea principatelor de la 1859.
De fiecare dată românii au profitat de situația geopolitică creată de marile imperii din regiune. Așa a fost la 1859, 1918 și probabil acum după acest război criminal declanșat de căpcăunul secolului XXI Putin. Indiscutabil Unirea Principatelor la 1859 a fost favorizată de învingerea Rusiei în războiul din Crimeea (1853-1856) și desființarea protectoratului rusesc în principate, Rusia fiind temporar îndepărtată de problema românilor, timp pe care l-au folosit foarte abil generația de aur a pașoptiștilor. Astfel Muntenia și Moldova, fără Basarabia ocupată de ruși dar cu cele trei județe din sudul Basarabiei retrocedate de către Rusia prin Tratatul de pace de la Paris (30 martie 1856), s-au unit la 24 ianuarie 1859.
Cum a avut loc Actul Unirii Principatelor? La 5 ianuarie 1859 reprezentanţii judeţelor vechii Moldove necucerite de ruşi şi austrieci împreună cu cele trei judeţe (Izmail, Bolgrad şi Cahul) din Basarabia (denumire improprie a părţii Moldovei ocupate de ruşi, fiindcă Basarabia reprezenta doar sudul Moldovei şi al Munteniei) l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza domnitor al Moldovei. La 24 ianuarie 1859 Muntenia îl alege pe moldoveanul Alexandru Ioan Cuza domnitor al Munteniei, folosindu-se de o clauză ambiguă în precvederile Convenție de la Paris din 1858 în care nu se specifica clar că domnitorii aleși separat de cele două principate nu poate fi o singură persoană. Această dublă alegere ca domnitor a lui Alexandru Ioan Cuza a însemnat unirea celor două principate româneşti (mai corect a principatului Muntenia cu principatul Moldovei ciopârţit de ruşi şi austrieci). Moldovenii ar trebui să se mândrească că la constituirea statului naţional român pleiada de fruntaşi moldoveni ai Unirii M. Cogâlniceanu, V. Alexandri, C. Negri şi, desigur, Al. Ioan Cuza ş.a., au contribuit în mod esenţial.
Alegerea lui A.I.Cuza domnitor al Munteniei la 24 ianuarie a fost foarte enigmatică. Partida conservatoare îl avea drept candidat pe Bibescu, iar partida liberală – pe Nicolae Golescu. Această situaţie s-a păstrat până la 23 ianuarie. „Ce vreţi? Sunt gata să vă dau mâna. Aveţi candidatul? Este Nicolae Golescu?”. „Nu” – i-am răspuns. „Atunci cine este?”. „Domnul Moldovei” – am adaus. Maiorul Vlădoianu (viitor general) mi-a dat mâna pe viaţă şi pe moarte” (Din mărturiile liberalului Ion Brătianu cu maiorul Vlădoianu). Deosebit de înflăcărat a fost discursul rostit de Vasile Boierescu în adunarea electivă din Bucureşti la 24 ianuarie 1859: „Pentru ce suntem împărţiţi în două câmpuri? Oare nu suntem toţi fiii aceleiaşi mume? Care este cauza diviziunii noastre? Care este mărul discordiei dintre noi?”. Astfel Alexandru Ioan Cuza a fost ales domnitor al celor două principate româneşti – Moldova şi Valahia, realizându-se visul de secole al românilor. Însă acest fapt împlinit nu era pe placul imperiilor vecine, care nu au încetat nici pe o clipă a unelti împotriva tânărului stat.
Cu toate acestea la sfârşitul anilor 60 ai secolului 19, graţie sprijinului politic al ţărilor Europei (în primul rând al Franţei, dar şi al Angliei, Austriei, chiar şi al Turciei, convinsă de europeni că pentru ei e mai bine să aibă la hotare un stat unificat puternic în calea expansiunii ruseşti) principatele româneşti au realizat mica Unire, împotriva căreia până în ultimul moment (în 1878 la Congresul de la Berlin când statul român a fost recunoscut de marile puteri europene) Rusia a fost împotrivă (de ce grijă a „fraţilor de credinţă” am avut parte). Cu toate acestea tânăra diplomaţie românească condusă de premierul I.C. Brătianu şi ministrul de externe M. Kogâlniceanu ia înfruntat pe rechinii diplomaţiei ruseşti condusă de ţarul Alexandru II-lea la Congresul de la Berlin. Obţinând sprijinul marilor puteri europene Rusia a cedat în privinţa recunoaşterii statului român, însă nu fără a rupe din trupul tânărului stat (şi aşa ciuntit, fără Transilvania şi Bucovina), apărut pe harta Europei, judeţele Izmail, Bolgrad şi Cahul.
https://www.facebook.com/share/r/17rePcFPwh/
---------------------------
Valeriu DULGHERU
Chișinău, Basarabia
24 Ianuarie 2026