Nuvelă fantastică de sorginte mitico-folclorică, povestire în ramă, inclusă în volumul „IUBIRE MAGICĂ” 1970
„Arta nu are patrie, fiind o patrie ea însăși.”
Vasile Voiculescu (1884-1963) – poet, prozator, dramaturg – și-a exercitat cu pasiune și devotament profesiunea de medic, dar s-a aplecat cu aceeași dăruire și asupra cuvântului, încadrându-se, în tradiționalism, respectiv gândirism, curent literar promovat de revista „Gândire”. Viziunea modernă o regăsim în poezie, în „Sonetele lui Shakespeare”.
Publică povestiri și nuvele incluse în volumele „Capul de zimbru” (1966) și „Ultimul Berevoi” (1966), dar și romanul „Zahei orbul”, apărut în 1978. Temele și motivele literare prezente în opera lui sunt, în cele mai multe cazuri: pescuitul, vânătoarea, magia, eresurile, omul fantastic, animalul totemic. Atras de neobișnuit, de straniu, conturează o lume de mit, magie și legendă, în care realul și imaginarul se interpătrund.
V. Voiculescu și M. Eliade abordează proza fantastică din unghiuri opuse și cu tehnici narative diferite, inedite.
Ca și în basmul „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” sau în nuvela lui Eminescu „Sărmanul Dionis”, personajul, în prima opera citată, iese din contingent și ajunge într-un spațiu în care timpul cunoaște altă curgere, iar, în cea de a doua, călătorim, coborâm, pendulând prin epoci diferite, în timp ce la Mircea Eliade, într-un realism de tip clasic, epicul este deplasat într-un plan ce ține de o altă realitate, o realitate fantastică, încărcată de mister, miracolul petrecându-se – parcă – într-o lume modernă.
Înrudite cu textele de magie populară, cu blestemele și descântecele noastre străvechi, povestirile lui V. Voiculescu transferă miraculosul într-un spațiu primar, o lume asemeni „Himerelor” lui Paciurea.
Personajele povestirilor sale sunt vânători, călugări sau vrăjitori, pescari. Universul povestirilor e încărcat de o simbolistică aparte. În accepțiunea mea sau, altfel spus, în lectura mea subiectivă, universul povestirilor sale – cu rădăcinile înfipte adânc în mitologia noastră străveche – e cea a dorului românesc de iubire, de înălțare, de perfecțiune, de jertfă supremă în numele unui ideal, e motivul jertfei creatoare a Meșterului Manole, e contopirea cu veșnicia prin creație.
Aceste trăsături le regăsesc, și nu partea malefică în povestirile fantastice: „Ultimul Berevoi”, „În mijlocul lupilor”, „Pescarul Amin” și în nuvela „Lostrița”.

TITLUL nuvelei „Lostrița”
ne trimite spre mediul acvatic, spre lumea apei – simbol al substanței primordiale, germinative a vieții, apa devenind motiv esențial în desfășurarea evenimentelor și în caracterizarea personajelor. Simbol al universului acvatic, hidromitologic – Lostrița este femeie-pește, nimfă în mitologia greco-latină, știmă sau Sirenă, Ondină, mituri prezente și în mitologia românească – după Eugen Simion.
Sensul titlului se desprinde din planul real al povestirii, în timp ce în plan fantastic, fabulos, metaforic, definește idealul, chemarea spre spații necunoscute, setea de cunoaștere, de absolut, chemarea spiritului totemic, nostalgia iubirii și posibila ei întrupare în diverse ipostaze, iar, pentru unii, chiar – poate – și pentru autor – maleficul sau / și moartea, dacă mergem pe o altă malefică simbolistică, în care „apa” ar fi „materia disperării”, reprezentând „chemarea morții”, sinuciderea, ceea ce nu este cazul în această povestire. Abandonul personajului în brațele apei – Lostriței, e rezultatul unei chemări, al absolutului/idealului.

TEMA nuvelei „Lostrița”:
în plan real – este starea de teroare în care ține împrejurimile Bistriței un pește răpitor;
în plan ireal, fantastic, ideal – superior – este setea de ideal, chemarea depărtărilor, a absolutului.

COMPOZIŢIONAL,
„Lostrița” folosește tehnica povestire în povestire sau povestire în ramă, fiind o succesiune de 11 secvențe epice, având în centrul lor pe tânărul ALIMAN, hotărât să prindă Lostrița ce mereu îi scapă. „Lostrița” pendulează între real și fantastic, magic și rațional, apropiindu-se, prin fabulos, de basmul popular.

Începutul nuvelei ne duce în plin fantastic, cu o legendă despre „dracul din baltă”, ce ia înfățișarea unei „uriașe lostrițe”, care „nesătulă de carne de om”, ademenește cu strălucirea ei, înecându-i în apele Bistriței, pe cei fascinați de ea, pentru că „Nicăieri diavolul (...) nu se ascunde mai bine ca în ape”.

Finalul aduce noi comentarii despre povestea stranie a lui Aliman, poveste ce se împodobește cu noi semnificații. Finalul e deschis – concept modern – cu acea chemare a necunoscutului cu dimensiuni multiple și valori fantastice noi.

O nagodă cu înfățișare de Lostriță își face apariția în apele Bistriței. Sunt conturate și trăsăturile ei: „ca la opt coți de lungă”, „cântărind mai mult de 12 ocale, ea poate crește când vrea și de trei ori pe atât”. Alteori, Lostrița pare „o domniță lungită la soare”, care, prin „frumusețea ei”, dar și prin farmece atrage pescari sau flăcăi obsedați de prinderea ei.

„Frumos și voinic”, tânărul Aliman, care „nu știa de frica nimănui”, s-a jurat să prindă Lostrița căreia „îi rămăsese credincios”, nădăjduind că „o să-i cază-n mâini”. Aliman „zi și noapte cerceta scorburile ca un nebun, alerga, mânca, trăia numai pe prunduri și în apă”. Când Lostrița se arăta, lui Aliman toate îi merg după plac.

Aliman încearcă să prindă Lostrița, reușește pentru o clipă – pe la mijlocul verii și de atunci „nu i-a mai ieșit din carnea brațelor o dezmierdare ca un gust de departe”. Anotimpurile își pun amprenta pe sufletul lui Aliman: Iarna e ca o „lespede de mormânt”, „care-l face să tânjească după lostrița fermecată”. Venirea primăverii trezește – din nou – în sufletul lui Aliman zbuciumul, căci Lostrița se arată „Mai mândră, mai vicleană, unduind trupul cu ispite femeiești”.

Dar dispariția ei pentru o mai lungă perioadă, îl neliniștește, chinuindu-i sufletul: „de atâta zbucium și alergătură se topea”. Tulburat, caută noi soluții. Ca și Faust al lui Goethe, care face pact cu Mefistofel, din dorința de a depăși condiția vitregă a ființei umane, dar și din setea de împlinire erotică, și Aliman recurge la un pact, apelând la vraciul bătrân „mare descântător de pești, un fel de stăpân al apelor”, care-i construiește – din lemn – o lostriță „aidoma de șuie și de frumoasă ca cea din Bistrița”, pe care în miez de noapte, „cu luna în pătrar”, Aliman, descântând-o, intră în apa râului, lepădându-se de Dumnezeu.

Considerând Lostrița simbolul unui ideal sau al necunoscutului greu de descifrat, simbol al tainelor Universului, atunci, putem privi descântecul și vraja ca o forță benefică, care-i cere – totul – întreaga capacitate omenească, ca și Meșterului Manole al lui Lucian Blaga, căruia construirea lăcașului îi cere începutul și sfârșitul – „TOTUL”!

„Vrăjită” Lostrița atrage umflarea apelor Bistriței. Din puhoiul răzvrătit de ape, de pe o plută, o fată, cu ochi „de chihlimbar, verde-aurii, mai rotunzi, reci ca de sticlă, cu dinți ascuțiți ca la fiare”, este salvată de Aliman, care se îndrăgostește de ea.

Povestea de dragoste „cum nu se mai pomenise pe meleagurile acelea” înflorea. Aliman simțea aceeași dulce povară, povară pe care o simțise când o prinsese prima dată pe Lostriță, povară la care râvnise cu atâta patimă. De aceea, îi dă numele de Ileana și-i propune să se căsătorească la biserică, cu popă, pentru a statornici norocul. Fata hohotește, fără să-i răspundă.

Pe la mijlocul verii, apare ca din senin, o femeie voinică, iute și șturlubatică – mama fetei, care-și ia fata și pleacă în necunoscut, făcându-l pe Aliman să-și caute iubita pe alte meleaguri (sens metaforic). De la un bătrân, de peste 100 de ani, află o altă poveste cu o mamă și o fată, alungate din sat din cauza răutăților pe care le făceau ajutate de Satană. Aliman se întoarce să-l caute pe vraciul care-l descântase, dar și acesta plecase „dincolo” așa că este nevoit să se întoarcă în sat. Se închide în el, devine nevolnic și moale ca o cârpă, nu mai intră în pădure, nu mai coboară la apele Bistriței.

Aliman, obligat să se însoare cu o fată căreia nu a putut să i se împotrivească, în noaptea dinaintea nunții, visează că se însoară cu Lostrița și că-l cunună bătrânul vrăjitor. Tot în aceeași noapte, plouase – potop la munte. În ziua nunții, la praznic (semnificativ e cuvântul în context, dat fiind că, de obicei – cuvântul „praznic” – se folosește la înmormântare), Aliman este anunțat de un copil că Lostrița, care l-a mistuit, se ivise.

Deșteptat ca dintr-un somn adânc, Aliman simte în carnea brațelor dulcea dezmierdare, ca un gust de departe al Lostriței, îi simte povara și forma în mâinile-i nedibace și-n sufletu-i tulburat și hotărât să nu-i mai scape și s-o mănânce la nunta lui. Cu chipul luminat de o bucurie nefirească, chiuind se smulge din mâinile a trei oameni și sare în mijlocul Bistriței. Cu brațele întinse cuprinse Lostrița nălucitoare, apărând-o de sorbitura apelor, apoi se cufundă în valurile care se pecetluiesc deasupra lui ca o lespede pentru totdeauna.

Nuvela are un final deschis.
Considerând Lostrița idealul, absolutul, forță benefică, atunci o putem compara și cu Mekka lui Macedonski din „Noaptea de decemvrie”, iar pe Aliman cu Emirul sau cu Prințul din Levant din „Mistrețul cu colți de argint” al lui Ștefan Augustin Doinaș sau, chiar, cu Şușterul din „Dincolo de nisipuri” a lui Fănuș Neagu și exemplele ar putea continua. Drumul spre cunoaștere cere jertfă de sine. Oamenii de rând, frumoși în sinea lor, „cei mai mulți temători, unii pieriseră, alții se lăsaseră de pescuit, numai Aliman” – omul superior, însetat de absolut – „singurul”, „rămâne credincios, nu pierduse nădejdea”, „prigonea neobosit”, „se topea de dor și era hotărât că odată și odată o s-o prindă”.

Lostrița ca ideal absolut e forță benefică și cere sacrificiu. Ca și necunoscutul, idealul, deci Lostrița ia felurite chipuri/întrupări asemenea mistrețului cu colți de argint. Lostrița ne trimite cu gândul și la Meșterul Manole al lui Lucian Blaga, care se întreabă pentru ce vină neștiută a fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumuseți, dar și la Prințul din Levant, la Mistrețul care – asemenea Lostriței – îl trase sălbatic prin colbul roșcat, oprindu-i vânătoarea.

Similitudini sunt și cu „Noaptea Valpurgiei” din „Faust” al lui Goethe. Ca și pentru Faust, și pentru Aliman, clipa se poate opri. S-a oprit doar la apariția Lostriței, pentru că „nu i-a mai ieșit din carnea brațelor o dezmierdare”, pentru că „îi simțea mereu povara și forma în mâinile nedibace și în sufletul tulburat”.

Setea de absolut e sugerată și prin continuitatea căutării, redată prin motivul timpului – acel circuit al anotimpurilor, sugestiv prezentate în planul narativ. Dacă primăvara, Aliman – flăcău voinic – a reușit s-o prinză o dată în undiță, „Numai o clipă”!, pe la mijlocul verii a ochit-o și a încolțit-o, (…) a înhățat-o, (…) s-a jurat să prinză lostrița vie și nu și-a mai îngăduit zi-noapte odihnă”, toamna, toate se ascunseseră și amorțeau la adânc, iarna grea, ca o lespede de mormânt, sugruma Bistrița”. Nu numai anotimpurile, ci și apa este motiv al scurgerii timpului.

Nuntirea lui Aliman cu Lostrița poate fi interpretată și ca o nuntire cu veșnicia, cu veșnicia morții – forță malefică. Sau, poate, dacă privim moartea ca ceva normal în circuitul Universului, atunci e o nuntire cu spațiul sacru de „dincolo”. Pentru om, viața e o „trecere”, omu-i trecător prin timp, deși mereu încearcă să învingă moartea, visând la veșnicie sau la atingerea absolutului - simbolul mării - ,dar rămânând cu mâna întinsă, ca OMUL DE LUT din pictura – metaforă revelatorie – simbol, a lui Sabin Bălașa.

Nuntirea cu Lostrița o putem asemăna și cu nuntirea Prințului din Levant cu Mistrețul cu colți de argint și nu numai. Aliman, ca și Prințul, ca și Emirul, este însetat de absolut, iar atingerea lui e doar un vis, ce presupune jertfă de sine.
-------------------------------------
Lucia Elena LOCUSTEANU
Cluj-Napoca, ianuarie 2026