Nu aş vrea să copiez sintagma „mon amour” adăugând-o la numele oraşului unde mi-am petrecut copilăria, dar, sincer, am iubit, şi voi iubi întotdeauna aceasta urbe de pe malul Crişului Repede. Aşa că, să mă ierte regizorul francez Alain Resnais, creatorul faimosului film „Hiroşima mon amour” dar îm asum toate consecinţele şi îi „plagiez” puţintel… doar la titlul acestui articol desigur.
Anual vizitez Oradea, oraşul copilăriei mele. Îl găsesc pe zi ce trece mai curat, mai vesel şi mai emancipat. Oamenii locului se bucură în continuare de accesul la cultură, reprezentat prin aşezăminte de tradiţie, precum trei teatre, o filarmonică, nenumărate cinematografe, muzee, galerii de artă, biblioteci. Universitatea din Oradea este binecunoscută atât în ţară cât şi dincolo de hotarele perimetrului național, de unde mulţi tineri vin să studieze. Pe stradă se vorbeşte frecvent nu numai româna şi maghiara, ci şi germana, engleza şi franceza, subliniind tradiţionala imagine cosmoplită a vechiului târg. De asemenea în oraş funcţionează o mulțime de asociații literare, artistice și culturale care au o armată de membrii de valoare, literaţi, artişti, oamenii de ştiinţă, dascăli universitari, personalităţi marcante... Pe parcursul istoriei, oraşul a fost cunoscut sub mai multe nume, precum Varadinum – denumire latină rămasă încă din 1584, care mai apoi s-a transformat ba în Oradea Mare, ba Grosswardein, ba Nagyvárad, ca apoi să se oprească la toponimul simplificat, Oradea.
Am ţinut să subliniez calităţile culturale acestei urbi deoarece încă din vechi timpuri în creuzetul acesteia s-a produs o cultură de calitate. Pe aici s-au perindat mulţi oameni de seamă, care şi-au însemnat trecerea cu urme de aur pe floasterul (caldarâmul) oraşului de pe malul Crişului Repede. Pe aici şi-a primblat paşii debutului Mihai Eminovoci, un tânăr poet de 16 ani care mai târziu a devenit luceafărul poeziei româneşti. Abia sub poezia „De-aş avea”, publicată în revista locală „Familia” (nr. 6, la 25 februarie 1866) semnătura acestuia devine „Mihai Eminescu”, primind astfel botezul literar al directorului revistei, orădeanul Iosif Vulcan, persoană cunoscută în epocă pentru actele de mecenat şi pentru ataşamentul la idealurile naţionale ale românilor din Austro-Ungaria.
Mulţi poeţii şi scriitori români au fost promovaţi şi ajutaţi de marele Vulcan, la rândul său un mare producător de literatură de calitate. Printre aceştia Vasile Alecsandri şi George Coşbuc. Revista „Familia” a fost mărturie a unor evenimente importante: războiul pentru independenţă şi mişcarea memorandistă. Pentru meritele sale, Iosif Vulcan, a rămas înscris în cartea de aur a oraşului Oradea, fiind cinstit precum se cuvine, cu o statuie, o stradă şi un muzeu care îi poartă numele. Revista Familia mai dăinuie și în zilele noastre în orașul de pe Crișul Repede, avându-i în colegiul de redacție pe distinșii oameni de litere: Mircea Pricăjan, Miron Beteg și Tamaș Mihok.
Plecând de la Sydney, Australia, după aproximativ 36 de ore pe drum ajung „acasă”, acasă la mine… în casa în care mi-am petrecut o parte din copilărie. Ieșind la plimbare nu mă pot abţine să nu admir clădirile din centrul oraşului – bine-cunoscute de mine de mulţi zeci de ani. Faţadele renovate scot în evidenţă valoarea stilului arhitectonic. Admir oamenii – aceeaşi orădeni robuşti, sănătoşi şi veseli… apoi limbajul ardelenesc care mă încântă şi mă amuză desigur. Clădirile din Piaţa Regele Ferdinand îmi fac cu ochiul: Hotel Transilvania, Hotel Astoria, Casa Poynár şi alte palate-pălăţele… Stilul art nouveau de influenţa austriacă, numit şi secession, prevalează prin două mari perioade de execuţie, cea curbilinie şi florală şi cea geometrică cu forme epurate. Văd teatrul, numit acum „Regina Maria”, cu faţada să în stil neoclasic, magazinele moderne, pompoase, înfipte în clădirile vechi… ca o proteză de plastic în gura unei bătrâne. La intersecţia străzilor Republicii cu Roman Ciorogariu mă opresc şi fac o escală. O cunosc ca pe buzunarele mele. Strada Roman Ciorogariu, fostă Porțile de Fier, sau Iosif Attila pe vremea copilăriei mele, strada pe care mi-am plimbat de zeci de mii de ori pașii, îmi dă parcă bună ziua. Văd în stânga Palatul Poştei, o clădire minunată care a fost odată casa mea… Acolo am locuit în primii ani de viață. Prin 1960 am părăsit clădirea Poștei și ne-am mutat la o aruncătură de băț, pe prima stradă paralelă, pe strada Mihai Eminescu. Alte amintiri, alte sentimente de dor... Închid ochii şi cad pentru câteva momente pe gânduri! Amintirile mă copleşesc. Consider că aparţin acestei urbe mai mult decât tuturor oraşelor prin care mi-am dus viaţa: Bucureşti, New York, Sydney… Deseori îmi aduc aminte drag și dor de acest oraș minunat, de strada unde mai dănuie casa părintescă.
Urbei orădene i -am scris și o poezie numită „Mi-e dor”:
mi-e dor de anii copilăriei,
de strada cu nume sonor,
de numărul 9, Mihai Eminescu,
de toate acestea mi-e dor...
de curtea cu vişini,
de florile albe,
de clipele-acelea,
mi-e dor...
mi-e dor de un zâmbet
mi-e dor de o poveste
mi-e dorul în suflet
mi-e dor...
mi-e dor de Oradea
De-mi vine să mor!
---------------------------
George ROCA
Oradea-Sydney
Octombrie 2025