Poezia „Floare albastră” este publicată în Convorbiri literare în 1973 și simbolizează iubirea în lirica mondială. În această poezie, Eminescu a dorit să pună în contrast lumea idealurilor înalte ale poetului și frumusețea unei iubiri de o uimitoare candoare. Poetul este meditativ (cufundat în „stele/ și în nori și-n ceruri nalte”), absorbit de viziunile lui interioare, fascinat de tablouri de o rară frumusețe: „râuri de soare” „câmpiile asire” (cele din Babilonul antic, roditoare) „întunecata mare”, „piramidele-nvechite” cu vârful în cer. Ce încâtătoare imagini ne oferă Eminescu în aceste versuri. Metafora „râuri de soare” ne duce cu gândul la lumina solară ce aleargă pe șesuri, pe văi verzi, pe dealuri și munți, dând atâta frumusețe spațiul geografic românesc, așa-zisul „spațiul ondulatoriu” după denumirea dată de Lucian Blaga, formând România frumoasă. Expresia „întunecata (epitet) mare” ne amintește de dragostea lui Eminescu pentru mare, locul unde dorea să-și afle un sfârșit liniștit, ca în poezia „Mai am un singur dor”. Îngrijorarea iubitei ce îl întreabă de preocupările minții lui, dorința ei de a nu o uita, mărturia iubirii ei din ultimul vers „Sufletul vieții mele” conturează un portret al unei ființe ce știe să iubească profund, frumos, trăind în universul ei spiritual, diferit de al poetului. Adverbul „încalte” (cu sensul „cel puțin, barem, măcar”) aparține vorbirii populare din Moldova și în glasul fetei indică originea ei, simplitatea. Ea este directă, îl îndeamnă să fie fericit alături de ea.
„- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!”
Cuvântul „mititca” este un diminutiv folosit să exprime afecțiunea poetului pentru cea care voia să-l aducă în lumea cea reală. Deși recunoaște că „ea spune adevărul” el, râde, nu îi dă niciun răspuns.
„Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.”
Îndemnul iubitei impresionează, căci ea îl cheamă în universul minunat, drag sufletului ei, un colț de rai unde pot fi fericiți. Ea descrie frumusețea lui prin mijloace artistice diferite: „codrul cu verdeață”(epitet), izvoare ce „plâng în vale”(personificare), „stânca stă să se prăvale” (imagine kinetică) „prăpastie măreață”(epitet) „ochi de pădure”(metaforă), „balta cea senină”(epitet), „trestia cea lină”(epitet).
„- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.”
Ea își imaginează scene idilice în acest loc izolat de lume.
„Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.”
Portretul ei este redat succint, prin epitetul „de-aur părul” iar procuparea ei este iubirea, o iubire împlinită și anticipează fericirea lor viitoare, în secvențe ce exprimă frumusețea unei iubiri în floare:
„De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?”
Fascinația poetului pentru această ființă inocentă, tandră, iubirea lui pentru ea se concentrează în cele două versuri:
„Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!”
Iubita este numită floare „albastră” (simbolul frumuseții absolute), „dulce”, „frumoasă”,
„nebună”, un portret succint, dar emoționant. Dispariția ei produce un șoc în inima poetului: „Ca un stâlp eu stau în lună”.
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
Motivul florii albastre apare la mulți scriitori romantici, simbolizăd dorul, dorința, iubirea și Eminescu este un romantic, cum scrie în poezia „Eu nu cred nici în Iehova”: „Eu rămân ce-am fost - romantic.”
Punctele de suspensie au rolul de a marca faptul că scenele evocate s-au petrecut în trecut, că fericirea de atunci a dispărut. Poetul o numește „dulce minune” un epitet ce sintetizează toată frumusețea fizică și interioară a fetei care a jucat un rol important în viața lui. Poate era prima iubire a poetului de la Ipotești care a dispărut prea devreme, cum scrie în „Mortua est”.
„Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră –
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!”
Repetarea sintagmei „Floare-albastră” indică faptul că ea a lăsat o amintire luminoasă, frumoasă în inima lui. Dar sigur este o metaforă pentru a întregi portretul iubitei care avea ochii albaștri și părul blond, rămânând în literatură ca un prototip eminescian al frumuseții feminine, întâlnit și în alte poezii. „Floare albastră” este un simbol romantic al iubirii, al speranței, al dorinței de a evada în spații feerice, dar și al dorului de absolut. Negăm faptul că a fost inspirată de creația lui Novalis, fondatorul romantismului, pe care Eminescu o cunoștea poate, pentru că tot conținutul poeziei descrie spațiul românesc cu frumusețea și mirajul lui. Versul final subliniază contrastul dintre lumea visată de cea dragă și realitatea dureroasă a lumii: „Totuși este trist în lume”.
Scrisă în versuri de factură populară, cu măsura de opt silabe (excepție versul patru din prima strofă), având rima îmbrățișată (primul vers rimează cu al patrulea și al doilea cu al treilea) poezia are o muzicalitate aparte. Scrisă sub formă de dialog are oralitate și accesibilitate. Această poezie este o creație de excepție a lui Eminescu care impresionează prin conținutul ei ideatic, mesajul său și realizarea artistică.
FLOARE ALBASTRĂ
- Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.
În zadar râuri în soare
Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;
Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!
Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
- Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.
Acolo-n ochi de pădure,
Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.
Şi mi-i spune-atunci poveşti
Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.
Şi de-a soarelui căldură
Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!
Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.
Pe cărare-n bolţi de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?
Înc-o gură - şi dispare...
Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!
. . . . . . . . . . . . . .
Şi te-ai dus, dulce minune,
Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
--------------------------------
Prof. Ecaterina CHIFU
Râmnicu Sărat
15 Ianuarie 2026