Creația artistică, indiferent că ea este plastică sau muzicală este un gen de terapie, așa că artiștii pot fi priviți și ca ,,terapeuți sufletești”. Am avut bucuria să port un dialog cu un artist care m-a cucerit nu numai prin creația sa, cât și prin modul de a expune lucrurile ce il preocupă în creația sa. Acesta este Mircea Nechita.

Cristina Oprea: Domnule Nechita oferiți ocazia privitorilor să facă pentru scurt timp, sau dacă își achiziționează lucrarea dumeavoastră o terapie vizuală, o terapie interioară, în fiecare zi, dacă și-au achiziționat din creațiile dumneavoastră, dacă nu, pe simeze, pot să producă același efect, adică un efect vizual cât și terapeutic.
Mircea Nechita: Sigur că da, mai mult decât atât, eu am avut un ciclu mare de lucrări, în tot felul de tehnici numit ,,Arta în viața de zi cu zi” și în care idea principal era aceea, de a face, într-un fel, imitând idea vechilor meșteri, de posesori de obiecte, nu de artă ci de uz casnic, sau de folosință zilnică, care simțeau nevoia să-l înfrumusețeze un pic, să-l împistrească, cum se zicea pe la țară. În fine, să-i facă ceva să-i dea o altă înfățișare ceva mai plăcută. Atât doar că eu aceste lucruri le înfrumusețam, în cea mai mare parte, cu imagini care îmi sunt mie proprii și foarte rar am făcut lucrări care să fie pur și simplu decorative, cu decorație florală, geometrică, ceva în genul ăsta. În principiu mi-am pus propriile idei, propriile teme artistice. Am avut trei expoziții exclusive cu această tematică.

Așa cum îmi mărturisea artistul a realizat sute de astfel de lucrări, realizate în tehnica gravurii. Dar dialogul merge mai departe, curge ca un râul lin și domnul Nechita îmi povestește despre alte realizări.
Mircea Nechita: Apoi a fost un ciclu cu multe lucrări, cred că sunt deja peste 600 de desene, ușor colorate, în principiu am mers pe alb, negru și niște auriuri, în care a fost vorba de artă de birou, in sensul fotografii de familie, cum vedeam mai demult în filmele americane puse pe biroul persoajului, la îdemâă, ca să le vadă tot timpul. Astea au fost de dimensiuni relativ mici, adică de la format de 10/15 cm până la maxim A4, lucrări făcute cu multe detalii ca să fie private de la distanță mica, să poată fi puse pe birou, plus sistemul de înrămare și de sprijin. Lucrările pot fi privite de la distanță mică, de la o jumătate de metru până la doi metri, doi metri și jumătate. Ideea a fost de a introduce arta și în partea, să zicem, de muncă și în partea de treburi casnice, adică să ai tot timpul de a face cu obiecte ce au o amprentă artistică.

Cristina Oprea: Trebuie să specific faptul că ați folosit un cuvânt care este specific zonei din care dumneavoastră veniți, ați zis de ,,împistrat”și trebuie să menționez că veniți din Maramureșul nostru drag, adică din Țara Lăpușului. Cum a fost drumul din Tara Lăpușului până în capitală, unde actualmente vă desfășurați activitatea?
Mircea Nechita: Drumul a fost destul de anevoios și destul de ocolit. Firește că am făcut o escală de vreo doi ani și la Cluj, unde am dat admitere de două ori pentru că, după ce fusesem remarcat ca fiind talentat la desen, nu e vorba nu numai de talentat, ci, pur și simplu, aveam o activitate mult mai bogată decât alți colegi și bineînțeles că ți se dezvoltă și abilitățile, deși nu am avut niciodată profesor de desen la școala generală, dar faci lucrul ăsta din proprie placer. Eu desenam mai mult, pretextând la părinți că am teme pentru școală, că altfel, nu prea ar fi fost de acord să-mi pierd vremea desenând. După ce am fost selectat, în clasa a VI-a au fost niște profesori de la Liceul de artă din Baia Mare prin școlile din zonă, cred că își căutau elevi talentați la desen, pentru a-și complete efectivele de acolo, împreună cu doi colegi, dar nu am plecat pentru că părinții nu au fost de acord pentru că eu trebuia să îi ajut, trebuia să stau la bivoli și la oi, să-i ajut la fân și la ce mai era și pentru că Baia Mare era foarte departe din punctul lor de vedere. Adică un oraș situat la aproape 60 de km de unde nu puteai să vi în fiecare zi acasă. Așa că s-a amânat. Am revenit la artă abia după armată când m-am înscris la Școala Populară de Artă, dar atunci era înainte de 89, am absolvit Școala Populară din Baia Mare și între timp am hotărât că vreau să fac asta ca profesie și am început să dau admitere. În parallel am început să mă pregătesc. Știam că sunt nepregătit și locuri sunt extreme de puține și am dat admitere în primii ani la Cluj. În primul an m-am dus practice ca să vad așa cam cum este și ce se întâmplă. În primul an am căzut la acea probă eliminatorie, pe atunci examenul se dădea în două etape, prima era o probă de crochiuri. Abia cei care treceau de asta ajungeau la examenul propriu-zis, care era într-un timp mai îndelungat și se întâmpla altfel. Dar, știu că în al doilea an când am dat admitere la Cluj, în 89, erau trei locuri la picture, unde dădeam admitere și noi am fost înscriși 99 de candidate. Am rămas 30 după proba eliminatorie, dar oricum era foarte dificil. Se intra greu. Eu am dat admitere de șase ori până am intrat, hotărât de când am început asta, că o să continui până se va întâm.pla. Eu n-am maid at admitere la Cluj pentru că mi s-a sugerat că modul în care lucrez eu parcă ar fi mai potrivit și m-ar avantaja la București. Ăsta este motivul pentru care am venit mai departe de casă. Ulterior, mi-am găsit aici un prieten care să mă pregătească, pe urmă loc unde să lucrez, în fine…am prins rădăcini aici. Tot așa am venit cu idea că vin să fac școală, dar, am rămas aici și pe principiul posibilităților mai multe și pe principiul că m-am căsătorit între timp. Astea erau atunci condițiile.

Cristina Oprea: Ce maestru ați avut? Ce mentor v-a impresionat în facultate?
Mircea Nechita: Am încercat să iau câte ceva sau să acumulez de la toți profesorii și toți artiștii cu care am avut de-a face, dar și din opera altor artiști , cu care nu m-am întâlnit, la care le-am văzut doar expozițiile sau doar albumele. Am făcut initial un an pregătitor, un an general, abia din anul doi am fost repartizați pe secții și am avut profesori pe Marcel Bunea și Neculăiță Secrieru, amândoi din zona picturii abstracte, cumva, dar niște stiluri foarte diferite. Marcel Bunea avea ceva foarte puternic, ca expresie, la el am văzut și primul atelier de pictor unde vopseaua se aruncă inclusive cu gălețile pe pânză și totul era stropit și totul era colorat, iar Niculăiță Secrieru avea o pictură foarte delicată, cu nuanțe subtile, cu multe reveniri, cu glasiuri din acelea și culoare foarte subțire. După aceea am ajuns la grafică și în primul și al doilea an la grafică am făcut cu Nistor Coita, un grafician bun, de formatție mai modernă, care făcea un tip de lucrări expresive, dintr-o zonă în care conta mai mult expresia, niște compoziții uneori foarte aglomerate, cu semne plastice. Profesorul, indiferent de stilul lui, încerca să te învețe ceea ce trebuia și ceea ce scria și în programă, până la urmă. După aceea am continuat și am terminat cu Mircia Dumitrescu, care era un grafician foarte bun, dar și un gravor foarte bun, mai ales în xilogravură, eu făcând în facultate, dar nu numai în facultate, dar și după aceea, până la desființarea, dispariția atelierului de gravură al Uniunii care era aici în București, pe strada Speranței nr. 15, am făcut exlusiv gravură. M-am îndrăgostit de tehnicile astea de gravură, mi se și potriveau într-un fel, eu aveam o educație tehnică înainte de a veni aici, liceu industrial, abilitățile căpătate la țară, ca țăran, inclusiv cu lemnul și atunci mie gravura mi se părea foarte potrivită. Reușeam și să înțeleg cum funcționează și în sens mecanic și în sens chimic. Și îmi plăcea că lucram cu niște scule care lăsau semne pe care puteai să le manevrezi puțin mai brutal, mai cu forță și nu îți trebuia o mână chiar atât de fină, de delicate pe care eu nu o aveam, venind de la coasă și de la sapă și fân. Și atunci partea asta mi-a priit foarte tare, bine, nu mai povestesc că, în ultimul an când făceam și lucrarea de diplomă, care toate au fost la mine pe gravură, și lucrarea de diplomă, pentru licență și lucrarea ulterioară, că am mai făcut un an de studii aprofundate. Și în ultima perioadă, chiar am lucrat și în atelierul,adică m-a lăsat Mircia Dumitrescu în atelierul lui, nu mai vorbesc că la el, la grupă, Mircia Dumitrescu era un om ordonat și descurcăreț. La el tot timpul studenții aveau material, mai multe decât dincolo. Începuse deja o criză. Era criză și de material și de modele. Am văzut cum s-a făcut schimbarea asta începând cu anul I. S-a schimbat și facultatea. Atunci când am intrat era academie de artă, când am terminat s-a făcut universitate și apoi s-a schimbat. Erau șase ani, apoi cinci plus unul, după aceea s-a trecut la sistemul Bologna.

Cristina Oprea: Dumneavoastră spuneați că inteligența artificială începe să câștige spațiu…
Mircea Nechita: Într-adevăr începe să câștige spațiu, nu știu cam în ce sens merge evoluția aceasta, pentru că, dacă inteligența artificială sau modul cum o folosim noi, ajută la ușurarea muncii, indiferent că este ,chiar și muncii de concepție, de creație, poate este bine, dacă se substituie total laturii umane și modului de exprimare și de simțire umană nu cred că este cel mai bun lucru. Mie mi se pare că o lucrare de artă se adresează în mod evident unui om, nu știu ca până acum ca inteligența artificială să fi făcut achiziții de lucrări de artă pentru ea însăși și să le aprecieze, în sensul ăsta. Dacă faci o lucrare de artă pentru un om sau pentru oameni, ea trebuie să aibă ceva uman, partea de gest, inclusiv partea de semne ale uneltelor cu care ai lucrat. Mi se pare că e important. E cu totul altceva un print, să zicem, deși există metode, acum, tehnice, atât de performante încât se imită cam toate materialele, inclusiv textura, pornind, sigur, de la un model original și partea volumetrică și partea de textură. Partea de imitație e foarte performantă. La un moment dat colaboram, înainte cu câțiva ani, în perioada de pandemie s-a terminat această colaborare, cu o galerie virtuală și la un moment dat, ăștia au zis, nu mai vindem artă că merge greu, uite am renunțat la a colabora cu voi, mi-am luat o instalația din asta de printare foarte performantă și facem doar printuri. Pe care, mă rog le comercializau în zona Statele Unite, în principal. În principal făceau printuri după lucrările marilor maeștrii, în perada aceea tocmai muzeele dăduserăacceptul de a fi reproduce liber multe din lucrările deținute. Deci asta este partea cu inteligența artificială. În sens artistic, nu știu, cred că te ajută foarte puțin pentru că tinde, cumva, să te îndepărteze de modul de simțire și de gândire uman. Știu că există și lucrări de artă care sunt absolut virtuale, le ai pe un stick, și te duci, că e o hologramă, sau o imagine, sau nu știu ce, au apărut multe lucruri, nu știu, mie mi se par cel puțin din zona de ciudate, și povestea cu arta conceptuală, de genul banana lipită pe perete…Bun, o poveste poți spune și fără să apelezi la nimic, sau pur și simplu acea artă invizibilă, adică, un muzeu, o incintă, unde te duci, plătești și bilet și te duci și te uiți la pereții goi? Păi așa, de ce nu te duci în cafenea, că tot așa te uiți, tot așa poți să socializezi, cu alte personae, măcar acolo, mai vezi ceva pe pereți sau pe mese, sau știu eu…lucruri de genul ășta. Lumea a evoluat întotdeauna și prin excese într-o parte și în alta.

Cristina Oprea: Ce tematică abordați în creația dumneavoastră?
Mircea Nechita: În cele mai multe cazuri abordez o tematică care ține cumva de subconștientul meu, de trecutul meu, de amintirile mele, dar tot timpul, oarecum, în paralele, am abordat și lucrări care sunt din zona studiului, pentru că tot timpul am considerat că indiferent cum reproduci bidimensional și redai tu o formă, întâi de toate trebuie să cunoști forma reală și să înveți să o desenezi cel puțin sau să o pictezi așa cum este, adică să faci trenspunerea asta cât mai fidel, pur și simplu pentru a cunoaște forma. Asta se întâmplă și la o banală cană sau la nu știu ce alt obiect și la un model nud sau îmbrăcat foarte sofisticat, gen vechile costume. Este important să cunoști forma întâi și după aceea dacă vrei să să o modifici sau să o foloseștiîntr-un fel în care să sugereze ceva, poate tensiuni sau poate dramatism, îți este mult mai ușor. Este cu totul altceva. Ăsta e drumul pe care cred că l-au parcurs toți marii maeștrii, chiar dacă au făcut cubism, chiar dacă au făcut artă abstractă. Și Kandinsky a făcut studiu și pictură de peisaj și de naturi statice la modul realist, Picasso nu mai vorbesc, era din copilărie un pictor realist foarte bun, cam toți, Mondrian care a ajuns să picteze numai linii și suprafețe cu unghiuri de 90 de grade, mie îmi place foarte tare ce făcea el înainte de asta, adică, se vede că făcuse o școală serioasă și studiase. Deci asta mi se pare important indiferent în ce fel te-ai exprima și ce gen de artă ai face. În ce mă privește, tehnica nu mi se pare, pentru mine personal, foarte importantă pentru că mi se pare doar un mijloc. Printre alte chestii, spre exemplu, eu am făcut și foarte mult desen, prin gravură, pe obiecte foarte mici, ba de sticlă, ba de tablă, inclusive cutii de conservă. La un moment dat îmi făceam scrumiere din ele și chestii din ăstea mici, pe unele pentru mine, pe altele le-am dăruit. În perioada de dinainte de pandemie, ani buni a ținut o acțiune din asta, care mie mi s-a părut foarte bună și frumoasă, ,,Ateliere deschise” îi zicea, în care noi, pe o anumită perioadă, în principiupe două sau trei sau patru weekend-uri, ne angajam să stăm în atelier și să ținem atelierul deschis la dispoziția vizitatorilor care veneau. Atunci aveam atelierul într-o incintă unde erau multe ateliere, erau vreo șaizeci de ateliere și oamenii veneau précis acolo. Acum unde m-am mutat sunt mai puține ateliere, și aici ar fi, dar după pandemie nu s-a mai reluat povestea asta. Dar vreau să spun că oamenii veneau și eu îi primeam cu drag, indiferent dacă ei doar se uitau sau cumpărau. Cei mai mulți cereau o chestier din asta, souvenir, păi, ia dă-mi și mie cutia aia de conservăgravată, bine dar, pe unele dintre ele lucram multe ore, pentru că e un lucru făcut minuțios sau o gravură neînrămată dacă omul avea mai puțin bani sau nu voia să cheltuiască. Eu îi primeam întotdeauna cu ceva băutură și ceva chestii din astea de mâncat, inclusiv, slănină și brânză pe care le adusesem de la mine de acasă. Cred că s-au simțit bine vizitatorii. Era un mijloc de educație, cu unii dintre oamenii care ne vizitau stăteai mai mult de vorbă, unii erau curioși, alții aveau deja o anume educație și anume cultură plastic și aveai cu cine să discuți. Sigur că venue și unii care erau din branșa noastră. Sigur, arta și cultura trebuiesc cunoscute. E un lucru pe care îl remarcam acum recent, după ultima expoziție de la galleria ,,Simeza” din luna mai și până la început de iunie 2025 este mai puțin cunoscută și mai puțin funcționează ca un eveniment acum o expoziție de artă. Dacă îmi amintesc de la începuturile mele ca artist profesionist până acum, cred că interesul publicului a scăzut destul de mult, evident că și numărul de evenimente s-a mărit foarte mult, mijloacele de informare suplinesc câte ceva, adică, dacă îți e incomod nu te mai duci că te uiți undeva pe net și găsești, mă rog, nu ca și cum ar fi fost acolo.

Cristina Oprea: Ce evenimente expoziționale veți avea în cea de-a doua parte a acestui an?
Mircea Nechita: Încă nu știu pentru că aveam în terminare niște albume, încercam să salvez ceva din ceea ce a însemnat, sub toate aspectele civilizația țărăneasc, în care m-am născut și în care am crescut, că eu am plecat de acolo la aproape 30 de ani, deci acolo m-am format într-un fel. Măcar așa ca … amintire. Pentru mine este și un bun prilej de a face niște albume frumoase și interesante. Mi-a plăcut ideea de carte bibliofilă, de album. La clasa lui Mircia Dumitrescu, când am terminat și am avut lucrarea de diploma, fiecare student era obligat măcar o carte să o facă, de la concepție, până la legare și copertare, ca să înțeleagă și care este procesul tehnologic și cum se face asta și să aibă o altă idee și o altă părere despre carte și mai ales despre carte, ca obiect de artă. Mi-a plăcut ideea asta și după aceea am reușit să realizez nu numai acolo, dar ulterior am mai primit câteva comenzi, mi-am făcut mie câteva cărți din astea, cărti bibliofile, cărți care au fie desene înăuntru pe lângă text, desene originale, fie gravură, deci până la urmă tot lucrări originale, nu-I vorba numai de ilustrație. Am făcut și ilustrație de carte, nu am dorit niciodată, spre exemplu, ilustrație de carte într-un sens în care să fiu doar illustrator de carte, adică un om care se pricepe la desn și să dea viață cu mâna proprie ideilor altora. Eu am făcut o interpretare în cheia mea, dacă s-a potrivit, dacă nu, nu. Au ieșit câteva lucrări …mie cel puțin îmi plac foarte mult. Și altora. Au fost și vândute. Vreau să termin aceste albume, să închei un ciclu. Am încercat a propune o lucrare mai mare ,,Civilizația Țărănească”, care dispare sub ochii noștri, cerând niște fonduri la AFCN, dar dacă nu le-am obținut, am găsit modalități de a obține măcar bani de tipărire din fonduri particulare, să spun așa. Spre exemplu, albumul cu școala l-am făcut pentru că mi-a fost plătită tipărirea de o fundație care se ocupa de școală, pe urmă am făcut un album al bisericii de lemn din sat și altele din comună. Caut, de fapt, să redau nu numai subiectul respectiv, ci o bucată de viață, din memoria acelor locuri, efectiv cum s-a trait, cum era, inclusiv parte de artă populară sau zona de folclor și un altul, încercam să îl termin și să găsesc bineînțeles mijloacele de al tipări și care îi zice ,,Civilizația bivolilor” și se referă tot la o anumită perioadă de viață de acolo, un fel de povestire care să amintească, acuma și poate mai târziu, unor oameni, de niște locuri în care se trăia altfel. Pentru mulți oameni pare a fi interesant, am remarcat la un moment dat am zis, bine, lumea se schimbă, dar pentru mine cât mai sunt oameni care au crescut la țară, care au avut bunici, care au ceva amintiri de genul ăsta sau cei care au venit de acolo la oraș, nu-mi fac problem de a nu-mi fi înțeleasă arta mă rog, modul de exprimare sau de a duce lipsă de admiratori. Acum încercam să pregătesc două expoziții, dar nu știu dacă vor fi anul acesta pentru că timpul e foarte scurt. Expoziția pe care am avut-o la galeria ,,Simeza” a fost dintr-un ciclul numit ,,Dialoguri plastice paralele”, acum l-am mai extins dialogul să fie artistic, să pot băga și altceva. În sensul acesta vreau să am două colaborări, care este ca și mine, provenit din partea rurală și are aceleași teme, aceleași amintiri și aceleași rădăcini. Apoi încă o expoziție tot de genul acesta, pentru că una din temele sau din ciclurile mele este aceea a casei, ca obsesie și temă plastică. Nu mă interesează casa în sensul arhitecturii sau ca aspect exterior. Mă interesează, în principal, ca loc de locuire. A devenit și o obsesie, probabil, în timp, că am și stat în foarte multe chirii pentru că ne-am tot mutat, pentru că au rămas casele părintești ca o amintire plăcută, satul și alte locuri.
Aceasta este o parte din conversația pe care am purtat-o cu pictorul, gravorul Mircea Nechita. Am să închei acest articol cu un citat din Marc Ghagall ,,arta trebuie să fie o expresie a iubirii, altfel, nu este nimic.” Tot ce creează Mircea Nichita este sub semnul iubirii de casă, de sat, de oameni.
Cristina Oprea
Redactor Radio ProDiaspora