Elena BUICĂ (Toronto, Canada): LUPTA CONTRA IMPEDIMENTELOR IZOLARII

BUICA Elena IUN2020cAflându-ne spre sfârșitul izolării și al sinistrei carantine din timpul blestemăției acestui secol care ne-a zguduit din temelii, pandemia adusă de Covid-19, aruncăm o privire înapoi să vedem care au fost acele sclipiri înrourate care ne-au adus puțină lumină în suflet și care a fost gura de aer care ne-a ajutat să ne revigorăm.

Pentru multă vreme ne vom aminti că, în timpul izolării, am trăit cu toții o experiență unică și greu de suportat. Cu greu ne-am putut ține pe picioare, căci providența își are planurile ei, uneori implacabile. Distanța de cei dragi, pierderea libertății, știrile negative și adesea contradictorii, panica aproape continuă de a nu ne infecta, deruta creată de nedumerire, de neputință în fața dezastrului și multe altele pot uneori conduce spre decompensare psihică cu efecte dramatice.

Unii experți apreciază că am trecut prin cel mai mare experiment psihologic din toate timpurile. E posibil să vedem pe termen lung efectele cele mai toxice ale izolării. Cu cât este mai severă izolarea, cu atât este mai mare impactul psihologic.

Reacţia şi comportamentul fiecărui individ diferă în funcție de propria personalitate, de ritmul de viață și de condițiile în care își petrece izolarea. Unii consideră că statul într-un apartament de bloc, fără muncă, socializare sau plimbări în afara locuinței, este similar cu statul în pușcărie. Pentru că amploarea acestor măsuri de izolare și de carantină este nemaivăzută și, oamenii, ca în toate situațiile de mare cumpănă, au născocit diverse modalități care iradiază o energie pozitivă, născută din umor, capabilă să ne facă mai suportabilă această grea situație și pentru a plăti un cost cât mai mic.

Citește mai mult:Elena BUICĂ (Toronto, Canada):  LUPTA CONTRA IMPEDIMENTELOR  IZOLARII

Georgeta BLENDEA ZAMFIR: SĂ RĂMÂNEM ÎN AURA REALIZĂRILOR DOMNULUI IULIEAN HORNET

HORNET Iuliean 2Motto:
„Nu poți formula elogiu mai înalt, decât afirmând despre cineva că e nuanțat și infinit ca muzica”.
(Acad. Prof. Dr. Doc. Constantin Ciopraga, din cartea „Între Ulisse și Don Quijote”)

A cunoaște un om de geniu este ocazia rară a unui locuitor al Terrei. Chiar Eminescu afirma despre propria persoană faptul că Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor. Elegantul Hotel Aro din Brașov găzduiește Clubul Oamenilor de Afaceri. Între inteligențele care militează pentru bunul mers al afacerilor din România, l-am cunoscut pe domnul cercetător Iuliean Hornet. A expus inovațiile lui strălucitoare, mirifice, aducătoare de mari beneficii omenirii, chiar un salvator al planetei, este – timp de zeci de minute. Dar a fost aplaudat și mai mult, zeci de minute în șir, de inteligențe care au înțeles cât aport aduc descoperirile dumnealui la salvarea planetei. Face parte din Zodia Taurului, mulți oameni nu cred în zodii!

Scriind romanul „Zodiac” m-am documentat mult și am aflat chiar zodia în care s-a născut Iisus, steaua care a fost ghida magilor, trimițându-i energia mirobolantă așa cum și cea mai mică părticică din univers își trimite energia înconjurătoare spre Pruncul nou născut.
Zodia Taurului este caracterizată printr-o perseverență nemaipomenită. Fiind zodie de pământ își trage energiile din inima Mamei Geea, zeița pământului care îi dă o nevoie imensă de recunoaștere și afecțiune. Și Mama Pământ dorește să-i întoarcem iubirea pe care ne-o dă oferindu-ne totul și în exemplul rodului în floarea de măr roz-albă, parfumată devenind mărul rubiniu, savuros, simbol al belșugului răsplătitor muncii, în Zodia Balanță.

Citește mai mult:Georgeta BLENDEA ZAMFIR:  SĂ RĂMÂNEM ÎN AURA REALIZĂRILOR DOMNULUI IULIEAN HORNET

Vavila Popovici – Carolina de Nord: „EXTRATEREȘTRII” PRINTRE NOI?

img 4„Omul încă este la fel cum a fost: brutal, violent, agresiv, avid, competitiv. Și... a construit o societate după aceste trăsături.” – Krishnamurti
Nu știu câți extratereștri sunt printre noi și dacă chiar sunt, dar sunt sigură acum, mai mult ca oricând, că planeta este populată de oameni și „neoameni”. Mă îndreptățește să afirm aceasta și după spusele unui filozof italian: „Omul este om întrucât se face om”. Afirmația aceasta ne face să deschidem ochii și să vedem că întreaga viață morală și spirituală a omului trebuie considerată un act care se împlinește continuu și nu e niciodată împlinit cu desăvârșire. Dar, omul se străduiește să ajungă cât mai aproape de dumnezeire, adică de dreptate și adevăr. Fiecare dintre noi ar trebui să-și dorească a fi un om cinstit, înțelept, blând, lipsit de răutate, agresivitate, sau cel puțin să-și poată înfrâna sentimentele urâte, dacă le are, pentru binele lui și a celor din jurul lui, al societății în care trăiește.
Agresivitatea este un comportament distructiv, care provoacă daune materiale, morale, psihice. Poate viza obiecte (casa, mașina etc.), dar poate viza și ființa umană (individul, grupul, etnia etc.) sau ambele. La polul opus se află „comportament prosocial” care implică toleranța, cooperarea, ajutorul, echilibrul.
Formele de manifestare ale agresivității pot fi războaiele, crimele, jafurile, violurile, tâlhăriile, incendierile, distrugerile, anumite forme de vătămare corporală etc.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:  „EXTRATEREȘTRII” PRINTRE NOI?

Nicolae DINA - CRONICĂ: STAN V. CRISTEA - PANDANT AL ISTORIEI LITERARE

DINA Nicolae 2020Ca istoric literar afirmat de peste două decenii, STAN V. CRISTEA i-a avut în vedere pe câțiva mari scriitori (Mihai Eminescu, Constantin Noica, Marin Preda) cărora le-a dedicat, în câte două-trei ediții, scrieri biobibliografice ori câteva exegeze speciale, ca în cazul marelui prozator teleormănean, întreprindere la care putem adăuga contribuția sa la îmbogățirea patrimoniului spiritual și la crearea unor ample surse de documentare pentru cultura, arta, știința, în general, și literatura română, în special, concretizată în cele două dicționare de specialitate: „Județul Teleorman. Dicționar biobibliografic. Cultură, artă, știință” și „Dicționarul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni”.

Concomitent cu această principală preocupare, Stan V. Cristea s-a dovedit și un lector pasionat și avizat al lucrărilor unor confrați (cu unele dintre ele istoricul literar intersectându-se în timpul elaborării scrierilor biobibliografice), lecturi în urma cărora a simțit nevoia să-și noteze propriile opinii, practicând o critică de întâmpinare, pornind de la considerentul că toate cronicile literare reprezintă „pandante ce ne-au menținut în aria cercetării și ne-au asigurat un tonus permanent pentru interesul publicistic”. Astfel, odată publicate în diverse reviste literare, el le-a adunat între coperțile volumului „Literatură de ieri, literatură de azi. Cronici literare (2013-2019)” (Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2019), carte prin care autorul urmărește „punerea cititorului – ori a celui interesat – în temă cu conținutul acestor cărți, cu ceea ce aduc ele nou în dezbaterea literară care privește un anumit scriitor sau o anumită chestiune”, întreprinderea sa având darul de a recupera unele opere valoroase mai puțin frecventate de critica de specialitate și de a le stabili locul în epocă și în istoria literară.

Având drept criterii propriile „afinități elective” ori unele „rezonanțe” anume, criticul literar analizează contribuțiile altor confrați la cercetarea vieții și operei unor scriitori toate timpurile al căror aport la dezvoltarea literaturii este remarcabil, evidentă fiind responsabilitatea cu care sunt evidențiate atât plusurile, cât și minusurile, fără a urmări, cu orice preț, „verdicte”, ci plecând de la ideea că „într-o carte trebuie să găsești mai degrabă puncte de sprijin pentru propriul comentariu decât aspecte cu care să nu fii de acord”, așa cum afirmă în „Argument. De ce o carte de cronici literare?”.

Citește mai mult:Nicolae DINA - CRONICĂ:   STAN V. CRISTEA  - PANDANT AL ISTORIEI LITERARE 

Ionel NOVAC - REÎNTÂLNIRE DUPĂ O VIAȚĂ: ANDREI CIURUNGA ȘI CONSTANTIN REABȚOV

REABTOV CIURUNGAViața le-a hărăzit celor doi eminenți fii ai Cahulului, poetul Andrei Ciurunga și profesorul Constantin Reabțov, un destin tragic, evenimentele anului 1944 despărțindu-i pentru foarte multă vreme. Andrei Ciurunga, crezând că astfel se va salva de ororile staliniste, a ales să se retragă, împreună cu mama și bunica, în dreapta Prutului, la Brăila, nebănuind atunci că aici îl va aștepta calvarul închisorilor și al lagărelor „cumplitului Canal”. În schimb, Constantin Reabțov a rămas la Cahul, unde, după ce urgiile celui de-al doilea război mondial (la care a fost participant activ, fiind înrolat, pe rând, atât în Armata Roșie, cât și în cea română) s-au liniștit cât de cât, s-a pus în slujba creșterii și educării tinerei generații, căreia i-a insuflat dragostea nețărmurită pentru limba și literatura română.

Despărțirea, chiar dacă de foarte lungă durată, nu a reușit să-i înstrăineze pe cei doi, prietenia închegată pe băncile Liceului „Ion Voevod” din Cahul și consolidată mai apoi în nenumăratele escapade prin zăvoaiele din lunca Prutului, în parcurile orașului sau la întrecerile de alergări, rezistând în timp, în ciuda tuturor vicisitudinilor vremii. Ca urmare, reluarea legăturii, chiar după zeci de ani, a apărut ca ceva firesc, ca un vis frumos întrerupt de un coșmar nedorit de niciunul dintre protagoniști.

La început, dată fiind bariera impusă de granița ridicată pe Prut, între cei doi prieteni a avut loc un intens schimb de scrisori, din păcate multe dintre ele risipite odată cu trecerea la cele veșnice a acestora. Dar tot mai insistent, și unul și celălalt își exprima dorința revederii, după atâta amar de vreme: „Măi Costică, oare va veni și acea zi cînd să stăm la taclale trei zile și trei nopți, la Cahul sau la București? Eu nu concep să merg acasă[1] cu pașaport, dar dacă se va desființa această oribilă „graniță de hîrtie”, poate voi veni la Cahul și la Chișinău, unde știu că sînt așteptat de prieteni buni”[2]. Sau, într-o altă scrisoare: „Am aflat cu mare bucurie de la Mariana[3] că vreți să ne vizitați de Paști. Oare chiar să am eu norocul de-a te mai vedea odată, înainte de a mă înfățișa la porțile Raiului? (că de-ale iadului am avut parte aici!). Abia aștept, am început să am insomnii”[4].

Citește mai mult:Ionel NOVAC - REÎNTÂLNIRE DUPĂ O VIAȚĂ: ANDREI CIURUNGA ȘI CONSTANTIN REABȚOV 

Mircea Radu IACOBAN: COVID CONTRA CARTE

IACOBAN R Mircea 1xCui îi mai arde de cultura scrisă? Ne-o fi îngăduit Covid-19 mai mult spațiu de lectură (nu știu câți l-au utilizat pentru a deschide o carte-două, câtă vreme televiziunile ne-au ținut pironiți în fața micilor ecrane cu torente de brake-news-uri, declarații prezidențiale, „bombe”, „exclusivități”, „nucleare”, Arafat & Vela, Ciolacu & Orban, clanuri în România, „revoluție culturală” în America, moțiuni, dezvăluiri, exclusivități ș.a.m.d. – toate, cum spun Codurile Justiției, „în formă continuată”), dar, cu certitudine, printre victimele colaterale ale pandemiei s-ar putea include și cartea. Nu c-au fost librăriile închise, că mare dever n-au avut de vreo 20 de ani încoace, nici bibliotecile, și ele în progresivă lâncezire, ci fiindcă nu s-au mai putut desfășura nici micile-marile evenimente care mai întorceau privirile prezumtivului cititor către carte (lansări, întâlniri, aniversări, colocvii, târguri, caravane, dezbateri etc.).

La Iași, două astfel de evenimente firesc îngemănate le-a despărțit brutal pârdalnicul Covid: dacă Editura „Junimea” a apucat să-și marcheze semicentenarul chiar în pragul Stării de urgență (acum este nevoită să-și întâmpină colaboratorii cu termometru-pistol la intrare și semnătură olografă pe-o fișă individuală!), apariția numărului 100 al Colecției „Eminesciana” a rămas să fie marcat după decretarea noului val de „relaxare”, următor redeschiderii teraselor, școlilor private („after”... dar după care „school”, că-s toate închise?), parcurilor și cimitirelor, spre a putea fi puse în cuvenita valoare semnificațiile acestei unice și remarcabile edificări culturale. Dincolo de faptul că-i singura colecție editorială ce a rezistat neștirbită după 1989, rămâne îndreptățită speranța că acest adevărat monument de hârtie închinat lui Eminescu se poate dovedi mai trainic decât marmura și bronzul!

Citește mai mult:Mircea Radu IACOBAN:  COVID CONTRA CARTE

Daniel IONIȚĂ: CINE DECIDE DACĂ BUDINCA-I BUNĂ? / WHO DECIDES IF THE PUDDING IS GOOD?

IONITA Daniel 2018Criza curentă (Covid19/SARS2) aduce în atenție, pentru mine cel puțin, problema referitoare la poziția științei și a oamenilor de știință în relație cu influența lor asupra felului în care funcționează societatea. Problema este, în opinia mea, că oamenii de știință sunt priviți de mulți ca fiind arbitri finali ai „adevărului” – ergo, capabil, deaspura tuturor celorlalți, să decidă în privința hotărârilor de politică practică afectând societatea. Sunt de părere că acesta este un fel de gândire și practcă defectuos, și chiar periculos.

Nu cred că știința, și oamenii de știință trebuie să funcționee la nivel strategic. Rolul lor ar trebui să ramână la nivelul operațional, tactic cel mult. Voi folosi analogia democrației - un fenomen din ce în ce mai rar, din păcate... Ca o paranteză, după cum spunea Winston Churchill, democrația este cea mai proastă/ineficientă formă de guvenare... asta până când începi s-o compari cu toate celelalte!

Cum funcționează o democrație... funcțională? Are ea la vârf, la putere, ca diriguitori ultimi, strategici, ca dătători de legi etc – specialiști? Oameni de știință? Nu. Dătătorii de legi și decizii finale, strategice, sunt politicienii (parlamentari, senatori, miniștrii, prim miniștrii, regi, regine – amatori, dacă vreți, ne specialiști, „laici”. Ei sunt reprezentanții cetățenilor obișnuiți, ca mine și ca tine. Eu formulează și votează legile, decidi politica de aplicare a lor în practică. Sigur, sub ei, și în serviciul lor, pot funcționa grupuri de specialiști, de oameni de știință – dar rolul lor este de consilieri tehnici, sau de implementatori – aceștia NU iau deciziile finale, strategice.

Deciziile importante, strategice, politice (etimologia fiind „polis”/cetate – cetățeni), sunt luate pe baze largi, și nu numai pe baze științifice, care ramân din necesitate înguste.

Citește mai mult:Daniel IONIȚĂ:  CINE DECIDE DACĂ BUDINCA-I BUNĂ? / WHO DECIDES IF THE PUDDING IS GOOD?

Alexandrina TULICS: EȘARFA

TULICS Alexandrina ESARFASe așeză cu spatele la soarele de primăvară, să nu-i vadă fața ușor rumenită care începuse a semăna cu piersicile mature. Dacă voi sta să mă mângâie până la prima ninsoare, o să arăt ca o pâine bine rumenită. Închise ochii să-și liniștească sufletul de gândurile ce-ar fi vrut să fie băgate în seamă cât mai repede.

Glasuri din copilăria fetelor, serbări, agitație mare, ultima repetiție, un pic de roșu în obrajii palizi de emotie, frânturi din cântecelul repetat, ce se îndârjea să nu intre pe ultimul portativ și ea, cu palmele pe obrajii emotionați și nerăbdători, ultimele cuvinte:
- Inspiră adânc, zâmbește, expiră liniștită și dacă ți-e bine, nu mă căuta în sală.
O cută străină se ivi între ochii întrebători...
- Cum să nu te caut în sală?
- Dacă te simti emoționată și-ți pare mult să fiu acolo, nu te uita în dreptul locului meu.
- Da dar tu ai locul lângă mama Claudiei și acolo... pot să mă uit.

Își lipi obrazul de roșeața zâmbetului de înger și simți cum parfumul se descompune în grădinile primăverii... După plecarea fetiței mai stătu câteva clipe și mulțumi Domnului pentru acest trandafir. Intră în sală când luminile erau aproape stinse să nu fie zărită, să creeze emoții. Lângă Ligia era scaunul rezervat pentru ea pe care acum se odihnea poșeta ei ca semnul „ocupat”!

Fețe atente, liniște, freamăt de corpuri ale copilașilor cu ochii fericiți sau timizi se opriră când primele acorduri se auziră. Amalia, Ștefan, Claudia, Dinu și Rose cu fața fericită și încrezătoare. Mă uit atent și parcă nu mai aud nimic, din cântec și nici din glasul copilului care recită... La gâtul Rosei era eșarfa mea din mătase naturală, o explozie de culori dar atât de șifonată... Când reușise să și-o pună?!

Citește mai mult:Alexandrina TULICS:  EȘARFA

Andrei Adrian BLEDEA: DIN JURNALUL COPILĂRIEI MELE (PROZĂ SCURTĂ)

Andrei Adrian BLEDEA 2BCOPACUL

Copacul, locul de joacă. La umbra lui falnică, inventam soldaţi din lut şi crenguţe şi eram în mare război cu o viespe ascuţită şi curioasă, care încerca să aterizeze în garnizoana mea şi să o ameninţe cu acul ei veninos.

Locul în care mă ascundeam şi încercam adesea să-i desenez umbra pe ţărână; locul în care căutăm pe suprafața lui cucerită de mine prin urcare, ca pe o cetate, noi intruşi care erau furnici grăbite, ce-și purtau grăuntele ca pe un trofeu, o buburuză ce îşi făcea drum, încercuind o frunză găurită, o omidă ce învăluită într-o vestimentaţie pufoasă, se grăbea la un spectacol departe de forfota lumii şi cerul ce îşi schimba nuanţele de albastru ca apoi să devină tot mai blând.

Copacul cel care mă chema mereu se aşeza aşa frumos şi falnic între cer şi pământ, mă atenţiona în vacanţele mele petrecute la sat, că el, copacul mă aştepta mereu să apar pe cărare, să-l recunosc şi să-l ating atât cu mintea mea cât şi cu degetele pline de emoţie.

Mi-a aduc aminte într-o vară, o altă vara faţă de cele ce au trecut, când mă îndreptam spre sat cu atâtea gânduri şi cu un zâmbet larg pe buze, am observat de departe, precum un joc imens de puzzle că o piesă lipsea, lipsea chiar el… copacul meu.

A fost tăiat în urmă cu o săptămână, ce mai contează de cine? De atunci tot satul părea altul, părea mai gol şi lipsit de farmec, aceasta torță verde imensă, copacul care a continuat să ardă doar în amintirea mea şi poate a unei păsări ce-şi plângea căsuţa, făcută cu trudă printre ramurile lui, a fost ucis.

Citește mai mult:Andrei Adrian BLEDEA:  DIN JURNALUL COPILĂRIEI MELE (PROZĂ SCURTĂ) 

Web Analytics