Flori GOMBOȘ - VISUL MEU DE A SCRIE

GOMBOS Falori 2brA fost o zi a începutului, a fost o zi a cuvântului și a puterii de a începe o nouă acțiune. O zi benefică pentru a-mi urma visurile și a le pune în practică. A fost ziua care a adus cu ea libertatea sufletului meu prin libertatea cuvântului, prin care mi-am exprimat experiența, exuberanța, individualitatea și entuziasmul în fața altora, chiar dacă uneori m-am închis și încă mă mai închid în mine.

Eram doar un copil în prima clasă de gimnaziu. La prima olimpiadă de limba română, cu cinci poezii personale am luat mențiune. A fost primul imbold de a scrie, cu convingerea că pot mai mult.

Am primit un har, cel al cuvântului... și crezul că el trebuie împărtășit.
Prin slove scrise deschid poarta sufletului la ceas de deznădejde, de tristețe, de bucurie, de împlinire. În inima mea va rămâne mereu setea de a scrie și doar timpul va judeca cu adevărat dacă mi s-a împlinit visul.

Cutreierând prin inimă și minte, am găsit taina creației, am învățat gloria destinului, privind la drumul pe care-l străbate. Căci sunt un pasager într-un timp mai lung ori mai scurt al acestui pământ.

Într-un mic cenaclu de intreprindere, prin 1977, am văzut adevărata frumusețe a scrisului. Am avut tangențe cu scriitori timișoreni consacrați, ce încurajau timidul meu har și potențial. Apoi, am stagnat printre umbrele timpului ani buni, căci drumul meu a cotit în alte direcții. Dar am revenit cu ajutorul tehnologiei computerului, în 2014, când o editură mi-a „descoperit” scrisul și m-a cooptat în două antologii, după care au urmat altele, apoi au urmat reviste scrise și on-line, câteva diplome, aprecieri care mi-au dat satisfacții sufletești.

Citește mai mult:Flori GOMBOȘ - VISUL MEU DE A SCRIE

Nicolae BĂNICIOIU - PIATRA PREȚIOASĂ ȘI ARTA SCRISULUI

BANICIOIU Nicolae 2bbwbrMă numesc Nicolae Bănicioiu, sau mai bine spus Nicu, după cum îmi spuneau părinții, frații și cunoscuții, și-mi place a mă caracteriza ca fiind un modest actor al Artei Scrisului, precum o „piatră prețioasă” învăluită într-o carcasă balastică, care-și arată strălucirea, dup-o muncă de șlefuire de zeci de ani.

De mic copil mi-am găsit refugiul în arte, respectiv în Arta Scrisului sau în muzică. Mi-amintesc de copilăria mea de vis, într-un „colț de rai”, binecuvântat de Dumnezeu, acolo unde am văzut lumina zilei pe 30 Martie 1953. Probabil că și locul, te influențează și-și pune amprenta asupra, „a ceea ce va urma în viață”! Este adevărat că locul unde m-am născut, pe care, cu drag l-am numit „colț de rai”, se cheamă Fedeleșoiu, un sat din județul Vâlcea, scăldat de valea Oltului și așezat între dealurile Vâlcei, la finalul defileului munților Cozia, după ce Oltul răsuflă ușurat c-a scăpat de povara munților, relaxându-se spre câmpia Râmnicului și a Drăgășanilor.

Copilăria mi-a fost de „vis”, așa cum am spus, pentru că am avut posibilitatea să iau „viața în piept” de la vârstă fragedă. Printre drăgăleșeniile și ghidușiile copilărești pe care le-mpărțeam cu cei doi frați ai mei dar și cu alți copii din sat, erau responsabilitățile pe care mi le asumam, sau mi le repartizau părinții, odată cu creșterea în vârstă. Dar asta, parcă nu era o povară. Era o trăire firească care se împletea și se armoniza cu joaca și bucuriile copilărești. Prima responsabilitate „gospodărească” de care mi-amintesc este aceea de a avea grijă de bobocii de gâscă, pe care-i însoțeam în ogradă și trebuia să-i păzesc și protejez de pericole. Dar bobocii de gâscă, cum era și firesc, aveau familia lor, o gâscă și-un gâscan feroce, care și pe mine m-atacau, dacă m-apropiam de acele „minunății” galbene și pufoase! Gâsca m-amenința întinzându-și gâtul și sâsâind cu ciocul ei înfiorător precum un șarpe care încearcă să se apere. Dar dacă gâsca m-amenința, gâscanul m-alerga, mă mușca de fund sau de picioare cu ciocul și mă lovea cu aripile. Totul s-a terminat într-o zi, când tatăl meu m-a instruit, cum să-l apuc de gât și să-l învârtesc până când acesta amețește. Mi-am luat inima-n dinți, l-am așteptat nemaidând „bir cu fugiții”, l-am apucat de gât și m-am învârtit cu el, până când am amețit amândoi. Era prima victorie pe care o obțineam împotriva unui adversar. Mă simțeam puternic la nici cinci ani, iar gâscanul mă recunoștea de stăpân, cu care, în scurt timp am devenit prieteni.

Citește mai mult:Nicolae BĂNICIOIU - PIATRA PREȚIOASĂ ȘI ARTA SCRISULUI

Paraschiva FLORESCU - DINCOLO DE IUBIRE

FLORESCU Paraschiva2bwbrMotto:
„Eu am crezut în jocuri de copii
În faţa casei mele zi de zi
Şi am crezut că primăvara vine
Să mă sărute doar pe mine,
Că florile de câmp nu mor nicicând,
Doar anotimpuri se succed râzând…”
(Paraschiva Florescu - „Copilărie”)

Gânduri învălmăşite într-un şuvoi de lumină, emoţii, trăiri şi cuvinte nerostite încearcă să se aştearnă într-o ordine pământeană pe foile imaculate din faţa mea. Odată cu ele, destinul avid de netimp îmi soarbe clipele ca o lacrimă înrourată într-un finit răsfăţat între fraze cu înţeles profund, aproape un privilegiu ce mă ţine idee în propriul meu timp, al măsuratelor iubiri şi al căutării sensului existenţei pe pământ.

L-am căutat de când mă ştiu, am căutat în cărţile din şcoli stabilind pe veci categorii, am socotit în postulate şi-n erori răsturnându-le cu pledoarii, am aruncat regretele-n cuvânt şi am zburat ca visul unui râu…

M-am reîntors mereu la propriul meu surâs, am învăţat să plâng, să ştiu, să simt dorul şoaptelor din teii îngânduraţi ce străjuiau casa părintească unde am zărit lumina la 31 octombrie 1949, în satul Răchita, judeţul Timiş. O zi ca oricare alta, dintr-o toamnă înmiresmată de roadele bogate, o zi în care se spune că se despart două lumi, una percepută ca reală şi cea a veşniciei tăcerii. Foşnetul frunzelor, adierea vântului printre florile fragile, iernile cu ţurţuri de cristal atârnând la streaşina casei, doinele de dor şi jale ce se tânguiau pe dealurile satului mi-au sensibilizat sufletul, atunci şi pentru vremea viitoare. Îmi aduc aminte de năzbâtiile făcute împreună cu alţi copii când devastam grădinile de fructele coapte şi necoapte pe care le înfundam în gură cu pumnul, de magia alunecatului pe sloiuri de gheaţă, sau în covata ce plutea pe valea din faţa casei, spre disperarea părinţilor noştri, trăindu-ne copilăria într-o neştiinţă şi fericită naivitate.

Citește mai mult:Paraschiva FLORESCU  -  DINCOLO  DE IUBIRE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: EGOISM, TERIBILISM!

Vavila Popovici „Egoistul împarte cu ceilalți doar grijile și supărările.” – Honoré de Balzac

Dicționarele definesc Egoismul ca fiind atenția exagerată față de sine însuși, manifestată prin căutarea satisfacerii exclusive a intereselor și a plăcerilor personale (în detrimentul celorlalți); egocentrism, egotism, individualism. Egoismul este o trăsătură morală care provine din dorința unora de a avea din ce în ce mai multe lucruri materiale; persoana se concentrează asupra propriei persoane, fără a ține cont și de dorințele celor din jur. Egoistul este obsedat de gândul cum să facă că aibă o viață sigură, din care să nu-i lipsească nimic. Câștigul de bani mulți este mobilul principal care îl face să acorde mult timp acestei probleme. Persoana egoistă fiind lipsită de modestie, cere un respect exagerat din partea celorlalți. Ea se crede puternică ca un „leu”, are întotdeauna dreptate, ea știe totul, nu are nevoie ca cineva să-i acorde vreun sfat.
Sunt unii oameni egoiști care conștientizează că muncesc mult și obțin cu mare greutate ce au și atunci refuză cu îndârjire să dea altcuiva din surplusul pe care îl au. Încet-încet dispare la ei sensibilitatea față de cei din jur, nu mai văd că există oameni neajutorați, nu se gândesc că ar putea să facă ceva pentru ei, să le ofere un ajutor: o vorbă bună, un zâmbet, un salut, un dar material. Există o lipsă de empatie față de nevoile celorlalți. Astfel se produce o separare, o tulburare a relațiilor dintre oameni, dintre cei cu nevoi, mai mici sau mai mari și cei care țin totul pentru ei. Totul depinde cum ai fost învățat să gândești, să simți. Rațiunea și sensibilitatea își pun amprenta asupra ființei în acest sens.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: EGOISM, TERIBILISM! 

Raul ANCHEL: CUGETĂRI DIN COLIVIE (1)

ANCEL Raul MAR2020Cugetări din colivie...

Când mâine e incert, neclar!
Iar astăzi lung, îngrozitor de lung
Încerc să mă ascund în trecut!
Închid ochii…
mă rostogolesc
În tunelul timpului!
Timpului trecut...
Fără să-mi pese, unde-am să opresc
Și când îi deschid,
Sunt cu mult mai tânăr,
Cu mult mai mult chef de toate!
Atunci scriu despre mâncăruri,
Sau de băuturi?
De dragoste,
Sau de prieteni!
Toate din timpul ăla,
Pe atunci când timpul nu conta
Scurgându-se alene pe timpul lui...

Citește mai mult:Raul ANCHEL:  CUGETĂRI DIN COLIVIE (1)

Vavila Popovici – Carolina de Nord: Filozofia, știința, religia și politica (14) – Isaac Newton

GodfreyKneller IsaacNewton 1689 3„Filozofia este medicina sufletului.” – Cicero
„Știința este cunoaștere organizată.” – Herbert Spencer
„Religia este dialogul etern dintre omenire și Dumnezeu.” – Franz Werfel
„Cei mai mulți își închipuie că politica e un fel de distracție, cu foloase și onoruri. Politica e ceva grav, grav de tot. Ai în mâna ta viața și viitorul țării tale.” – Ion I.C. Brătianu

Isaac Newton a fost un renumit om de știință englez, alchimist, teolog, mistic, matematician, fizician și astronom, savantul care s-a aflat la originea teoriilor științifice care au revoluționat știința, în domeniul opticii, matematicii și în special al mecanicii.
Newton (1643-1727) s-a născut în satul Wolsthorpe, situat la 10 km sud de orășelul Grantham, în apropierea țărmului răsăritean al Angliei. S-a născut în preajma izbucnirii marelui război civil în Anglia, a fost martorul executării lui Carol I, al guvernării lui Cromwell, al Restaurației Stuarților, al așa-numitei „glorioase revoluții, fără vărsare de sânge” din 1688, și a murit la vârsta de 84 de ani, când regimul constituțional era consolidat. Furtunile politice însă, n-au lăsat urme prea adânci asupra vieții lui, el fiind considerat, la vremea aceea, un „filozof apolitic”.
Viața lui Newton a decurs liniștită, bucurându-se de o sănătate bună. A murit necăsătorit, iar călătoriile lui s-au mărginit la mici distanțe, netrecând granițele Angliei. Tatăl său murise cu trei luni înainte de nașterea lui. Mama, rămasă văduvă, a decis să se mărite cu un om bogat, de două ori mai bătrân decât ea. Acesta însă și-a dorit o soție fără copii, astfel încât mama a fost nevoită să îl abandoneze pe Isaac (pe atunci în vârstă de 3 ani), lăsându-l în grija bunicilor care l-au trimis la școală și l-au îndemnat spre studiul științelor matematice, limbii latine și teologiei. În 1656, s-a înapoiat la Woolsthorpe cu trei copii – fratele și surorile lui Isaac. Mama l-a adus de la Grantham înapoi la Woolsthorpe, unde a rămas la țară 2 ani, timp destul de îndelungat pentru un adolescent, când se formează caracterul și înclinațiile. Școala din Grantham însă, unde Newton a petrecut aproape 5 ani, a avut o mare influență asupra formării caracterului său, contribuind la însușirea matematicii, limbii latine și a teologiei, necesare pentru studiile universitare.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: Filozofia, știința, religia și politica (14) – Isaac Newton

Vavila Popovici – Carolina de Nord: „Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit și mârșav.” – Giordano Bruno

31613016257 42caa83a22 cGiordano Bruno (1548–1600) a fost filozoful, cosmologul și matematicianul italian din epoca Renașterii care a susținut heliocentrismul lui Copernic, dar a mers mai departe, afirmând că universul este infinit și populat cu multe „lumi” asemănătoare sistemului solar. Deși a fost călugăr pentru o vreme, unele dintre ideile sale au fost considerate eretice. A sfârșit condamnat de Inchiziție și ars pe rug din cauza încăpățânării cu care șia susținut ideile neortodoxe, întro vreme în care atât Biserica RomanoCatolică, cât și Bisericile Reformate afirmau cu și mai multă forță principiile rigide aristotelice și scolastice, în bătălia pe care o duceau pentru evanghelizarea Europei. Concepția sa panteistă și convingerea asupra infinității universului, au făcut ca numele lui să devină sinonim cu cel de victimă a obscurantismului. Astăzi, Giordano Bruno este considerat un simbol al libertății de gândire.
Bruno a fost fiul unui mercenar. A primit numele Filippo la botez, iar mai târziu a fost supranumit Il Nolano (în italiană, cel din Nola), după oraşul său natal. În 1562 a plecat la Napoli, pentru a studia ştiinţele umaniste, logica şi dialectica (argumentaţia). În 1565 a intrat în ordinul călugărilor dominicani, la mănăstirea San Domenico Maggiore din Napoli, luânduşi numele Giordano. În mănăstire a studiat filozofia lui Platon și Aristotel, precum și operele teologice ale lui Toma din Aquino. În 1672 a fost uns preot al Ordinului Dominican, la Napole, unde studiase. Fiind încă din tinerețe un gânditor liber și un non-conformist, este nevoit în 1575 să fugă din mănăstire, pentru a scăpa de acuzațiile de erezie ce îi erau aduse.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord: „Mai bine o moarte demnă și eroică, decât un triumf necinstit...

Gențiana GROZA: FASCINAȚIA POEMULUI HAIKU

GROZA G CLASA DE HAIKUteristice arealului geografic al țării noastre oferă poeților care compun poeme în stilul liricii nipone, reale momente de inspirație. Este însă nevoie nu numai de talent literar cât mai cu seamă de extazierea în fața clocotului discret al fenomenelor naturii dar și de cunoașterea câtorva reguli de compunere a acestor poeme. Lunile de iarnă decembrie și ianuarie ne-au arătat o altă față a anotimpului îmbrăcat de obicei într-o hlamidă de omăt. Un exemplu:

Haiku hibernal
(Gențiana Groza)
Gerar fără nea-
o pisicuță toarce
stând pe o sanie

Unda râului-
doar rațe și pescăruși
așteptând neaua

Astfel că ședințele de inițiere a elevilor din 2 clase, a V-a și a VI-a, de la Colegiul Național clujean „George Coșbuc” urma să le desfășor cu mai puțin „material didactic”. Dar cum elevii au reintrat în clasele lor după vacanța de iarnă și mulți dintre ei au fost la munte, cadrul hibernal minunat a fost sugerat cu talent de norocoșii care au reușit să se afle pe patinoar sau pe pârtia de schi din zonele montane. Iată primele încercări ale noilor membrii ai cenaclului clujean „Poesis”.

Citește mai mult:Gențiana GROZA:  FASCINAȚIA POEMULUI HAIKU

Elena BUICĂ: CUM L-AM CUNOSCUT PE TUDOR GHEORGHE

TUDOR GHEORGHE by ROMULUS HARDA 2013L-am ascultat iar pe Tudor Gheorghe în spectacolul de Crăciun, 2019 și ca întotdeauna, după ce îl asculți, mult timp te urmăresc cântecele și prezența sa pe scenă, iar gândul frământă impresii despre puternica sa personalitate. Nu te poți desprinde ușor de acest rapsod de mare rang al țării noastre cu care ne putem mândri uitând de atâtea alte neajunsuri.

Ascultându-l, memoria afectivă mă întoarce adesea la momentul când l-am văzut prima dată pe scenă, căci a-l vedea și auzi direct în spectacol pe Tudor Gheorghe, este un eveniment cu totul remarcabil. În spațiul cultural românesc, Tudor Gheorge ocupă unul din cele mai luminoase locuri prin neasemuitul său talent. Spectatorii vin la sala de spectacol “ca la denie”, cum spunea chiar el într-o mărturisire.

Străfulgerări de amintiri îmi luminează pagini de viață trăită mai demult. Era în 1969, anul de debut al lui Tudor Gheorghe. Pe atunci locuiam în Cluj și am văzut afișe în care era anunțată prezența scriitorului – dramaturg, Victor Eftimiu și a solistului Tudor Gheorghe cu recitalul, „Menestrel la curțile dorului”, cu poezia poeților Lucian Blaga, Tudor Arghezi și Ion Barbu. Eram foarte interesată să îl văd și să îl ascult pe Victor Eftimiu. Mă fascinase drama pusă în scenă “Înșir-te mărgărite” o rafinată feerie folclorică în versuri, și-i predasem opera sa elevilor de clasa a 12-a. Despre Tudor Gheorghe nu auzisem, nu aveam nicio idee cine poate fi, dar în gândul meu i-am dat o notă bună pentru muzica sa pe versurile poeților, până nu demult interziși, scoși din manualele școlare și de curând reașezati în locul cuvenit în programele de atunci ale învățământului românesc.

În ziua anunțată, împreună cu elevii din câteva clase ne-am așezat în sala de spectacol a frumoasei Case de Cultură a Studenților. Am luat-o și pe fiica mea, Andaluza, pe atunci cam de 10 ani și împreună ne-am așezat în primul rând. Voiam să sorb orice cuvânt și să nu îmi scape din vedere nici un gest. La ora stabilită, au apărut pe scena fără décor și fără nici măcar o masă sau scaun, Victor Eftimiu pe care îl mai văzusem în fotografia din manual, însoțit de un tânăr, Tudor Gheorghe, înalt, brunet, cu o frunte lată, cu gesturi liniștite și privire pătrunzătoare, purtând o cămășă albă, deschisă la gât, care amintea de îmbrăcămintea bărbaților din sudul țării. În mâna avea o cobza.

Citește mai mult:Elena BUICĂ:  CUM L-AM CUNOSCUT  PE TUDOR GHEORGHE

Web Analytics