Alexandrina TULICS: MUSTANG, MUSTANG, MUSTANG

TULICS Sanda 4Se auzea motorul atelajului care de data asta era înfundat ca semn că era încărcat.
- Aici descarcă?! Unde își cumpăraseră nu demult casa ce și-au dorit-o să n-o mai schimbe până la bătrânețe?
Motorul era mai aproape de poarta metalică ce-și rula rulmenții leneși pe care-i asemăn cu papucii mamei plecate demult în lumini. Se aude cum se deschid obloanele, se trage trapa și un zgomot nemaiauzit mă face să tresar. Mă întorc doar puțin și privirea mi se întâlnește cu a unui mustang, ce călca sigur pe sine, ca și când ar fi coborât și în alte dăți. Mă privește iscoditor cu ochi ageri și curioși.
- Ne-am întâlnit!

Amândoi aveam privirile ațintite spre a cerceta cine este gazda și cine-i noul venit. Nu a tresărit când a fost scos afară, nici când era ușor împins spre grajdul curat cu hrana proaspătă. S-a oprit înainte să intre, a iscălit de trei ori cu copita din față a piciorului drept, apoi s-a oprit uitându-se în ochii mei, parcă spunându-mi;
-Fără tine nu intru!
M-am apropiat mirată și plăcut emotionată, de vietatea ce-mi stătea în față, care conștientiza că eu sunt aceea care-i va răsfăța frumusețea privirii, mângâia coama, peria spinarea și îl va bate pe spate ca semn de încurajare.

Mi-am întins mâna să-i mângâi urechile, s-a scuturat scurt și electrizat, întinzându-și botul umed și cald în palma ce repede mi-o găsise, stând așa, respirând profund câteva clipe... I-am lăsat plăcerea să-mi adulmece căușul palmei în care respira din ce în ce mai relaxat, ce părea a fi efectul unui medicament ce-l liniștea...

M-am întors să-i fac loc, dar nu s-a atins de mâncare... Scuturându-și gâtul lung și părul care-i tremura, se-ntoarse spre mine, căutându-mi palma, aranjând-o cu botul să se facă căușul în care respirase... I-am ținut preț de câteva minute botul în palmă, iar cu cealaltă îl mângâiam, asigurându-l că totul va fi bine.

Se liniști fără a mai tremura din corp și începu să necheze sunete de eliberare. Îsi întoarse capul dând de câteva ori din el mulțumitor și iscăli cu copita piciorului drept din față, ceva ce sunt sigură că el credea că înțeleg. L-am mângâiat, vorbit încet, frumos cât mai aproape de urechi în timp ce-i pieptănam cu palma gâtul puternic fără urmă de căpăstru. Așa am stat în prima zi, iar seara înainte de culcare, m-am tot uitat pe fereastra ce ducea spre grajdul noului meu suflet-prieten.

Diminețile erau răsfăț pentru amândoi! Primele fuioare de fân și cănile cu orz, erau dezmierdate de cântece și cuvintele așteptate. Era răsfăț să-l hrănesc, să-i perii coama, ce tresărea la fiecare perie. Apoi... ieșeam la locul ce-l făcea să zburde, dând ocoale, sărind, alergând printre copaci ca un viteaz care voia să-și asigure fericirea ce-i ieșea pe nări atunci când începea să necheze scurt, apoi lung și sacadat...

Uitam de ger și-l așteptam până se întorcea, îmi căuta mâna, o făcea căuș, se oprea să-mi respire dragul. Așa au trecut luni de prietenie cu ritualul ținut cu strictețe și recompensa sărutului palmei, mulțumiri...

*
Au venit în curte niște domni care l-au privit admirativ, l-au măsurat din ochi pricepuți și l-au convins pe cel care-l adusese să-l transporte la concursuri, fiind un exemplar frumos, puternic și cu identitate pură. Mi-au tremurat instantaneu câteva lacrimi, l-am mângâiat, s-a lăsat periat, și-a nechezat partitura, a semnat cu copita din față a piciorului drept, a urcat în atelaj fără să fie tras sau împins. S-a oprit înainte de a intra, a nechezat lung, asigurându-mă că se va întoarce. Sunetul scos semăna cu: „Mustang, Mustang, Mustang!”. Era liber!
--------------------------------
Alexandrina TULICS
Oconomowoc, Wisconsin, S.U.A.
25 mai 2020

Web Analytics