Julia Henriette KAKUCS: AMINTIRI TIMIŞORENE IDDISCHE MAMME

JIDDISCHE MAMME2Constatasem, încă din fragedă copilărie, că fiecare familie posedă un general. La noi, bunica era aceea care ţinea frânele în mână. Corpolentă şi plină de energie, se mişca cu o uşurinţă uimitoare. În ochi îi lucea scânteia zglobie a copiilor puşi pe pozne. Ştia mereu totul despre vecinii ei. Miss Marple ar fi putut învăţa de la ea. Piaţa - cumpărarea gâştelor – era câmpul ei imbatabil de activitate. Îşi oferea, cu mare dărnicie, ajutorul vecinelor, care o rugau să le arate cum se alege o gâscă cu ficatul mare. Având competenţa unui internist, reuşea să cumpere mereu gâşte cu un ficat cântărind peste un kilogram.

Astăzi se interzice, în multe ţinuturi, îndopatul lor, dar, pe vremea aceea, ficatul era, în majoritatea ţărilor europene, nespus de căutat. Bunica primea pentru ficat o sumă substanţială de la Schachterul din curtea sinagogii din Iosefin. Cu această sumă cumpăra a doua gâscă, reuşind astfel să-şi sature familia numeroasă. Bunicul primea întotdeauna bucăţile cele mai alese. Una din zicalele ei preferate era: „Hrăneşte bestia!”, zicală ce nu se potrivea deloc cu blândeţea bunicului meu. Cred acuma, însă, că vorbele ei îmi erau adresate mie, în intenţia de a mă pregăti pentru viaţă. În aşteptarea orelor târzii, aranja pe o farfurie bunătăţi, pe care, acoperindu-le cu grijă, le punea în frigider. Ottati era, în fiecare noapte, flămând. O viaţă întreagă m-am întrebat cum de rămăsese aşa de subţirel, în ciuda bucătăriei kosher, în care se gătea numai cu untură de gâscă. Uneori, înnoptam la ei. Bunicul sosea seara, în tăcere, de la sinagogă. Mă scruta, cu acea privire blajină a ochilor săi verzui – care-mi era aşa de dragă – , îmi zâmbea şi, după ce se spăla liniştit şi pe îndelete pe mâini, mă ruga să-i povestesc, despre mine, despre ceea ce făcusem în acea zi atât de măruntă pentru lumea cea mare. Era polul unei mulţumiri adânci...

Bunica punea în grabă masa şi aducea din bucătărie mâncărurile ei gustoase. Până şi tăiţeii erau făcuţi de ea. Totul îmi părea ademenitor. În bucătărie, vasele „de lapte” erau ţinute separat de cele în care se prepara carnea. Sâmbătă nu se gătea. Pe cuptor fierbea încet castronul cu fasole şi carne de viţel, acel sholet de sărbătoare, care, la Omami, primea o crustă subţire cu un gust, uşor sărat şi aromat, de foi de dafin. Bunicii mei erau însă capabili de a găsi o cale de mijloc pentru a-şi trăi viaţa religioasă. Bunica îşi purta cu mândrie părul bogat, în timp ce bunicul renunţase şi el la cârlionţii laterali, caracteristici coreligionarilor ortodocşi. Acceptau amândoi, fără un cuvânt de mustrare, modul modern, asimilat, de viaţă al copiilor şi nepoţilor lor… Fiecare dintre cei cinci copii îşi urmase chemarea, unii îndepărtându-se de locurile natale. La fel şi noi…

În dimineaţa plecării noastre definitive din Timişoara, în vara anului 1985, am fost îmbrăţişată de Omami! Omami era doar o feerie, care, în timpul copilăriei mele, mă învăluise asemeni unui nor abia perceput. M-a ţinut un timp ceva mai îndelungat strânsă la pieptul ei îmbietor, impozant, cald şi moale şi-mi dorise „Mazel Tov”. Nu a plâns… Privind astăzi faptele, cu claritatea câştigată prin îndepărtarea - atât în timp, cât şi în spaţiu – a momentul trăit atunci, trebuie să recunosc că nu eram noi primii care o lăsam în urmă în oraşul de pe Bega. Până în această lună iulie, de care povestesc, se despărţise deja, în ordine cronologică, de primul ei băiat, care se dusese la Bucureşti, de al treilea copil, care îşi alesese drumul lung spre Jerusalim, şi de bunicul meu, care se odihnea în cimitirul evreiesc al urbei. În Timişoara rămăseseră, din cei cinci copii, doar mătuşa mea şi mezinul familiei. Bunica ştia că nu avea rost să plângă. Toţi aveau membri de familie ce emigraseră, se mutaseră, muriseră… Dorul după o viaţă petrecută în libertate, încercarea de a-ţi hotărî singur drumul, ducea inevitabil la destrămarea familiilor sau a perechilor de îndrăgostiţi…

Omami a cârmuit, o viaţă întreagă, asemeni unui căpitan, corabia, greu de manevrat, a unei mari familii. Pe vremea în care belşugul o răsfăţase, îşi savurase viaţa. A lucrat însă, investindu-şi toată energia şi puterea, în timpurile aspre, în care speranţa ameninţa să se prăbuşească. Băiatul ei cel mare nu emigrase… După ce metamorfoza lui se terminase, devenind, din băieţaşul pistruiat, cu părul roşu, un tânăr brunet, cu ochi albaştri, strălucitori, ascunşi sub nişte gene întunecate, care te-ar fi uimit, încânta publicul iubitor de operă cu vocea sa de tenor. Căutând mereu posibilităţi noi, se hotărâse să rămână în corul Operei din Bucureşti, căsătorindu-se acolo cu o femeie ce trebuise, o viaţă întreagă, să concureze, din greu şi fără succes, cu soacra ei.

În aceşti ani, bunica mea începuse să semene tot mai mult cu Golda Meir. Din corpul ei mândru, de fată tânără, păstrat viitorului datorită fotografiei făcute, scurt timp după primul război mondial, în atelierul „Amerling” din Viena, nu mai rămăsese mult. Îl întâlnise la o vârstă fragedă pe bunicul meu. El sosise, în timpul primului război mondial, din Viena la Timişoara. Lăsându-şi calul legat de un copac în pădure, se însurase cu frumoasa Carolina, rămânând în aceste ţinuturi. Şase naşteri şi o viaţă, în marea ei majoritate aspră, şi-au lăsat amprenta asupra ei. Deseori, ajungând la o vârstă înaintată, se uita în oglindă cu ochi critici, lasând un suspin să se ridice din adâncul sufletului: „Ce urâtă sunt! Les Miserables!”.

Eu o vedeam însă altfel. Mie îmi plăceau ochii ei castanii, părul foarte des şi de un alb strălucitor. Iubeam moliciunea corpului ei, îmbrăţişarea ei, în care mă îngropam cu totul, simţindu-mă ocrotită, preţuită şi iubită. Fericiţi sunt acei copii care au bunici! Întregul adevăr al acestei declaraţii l-am înţeles abia la Cluj, în timpul studenţiei mele. În primele săptămâni ale studiului meu, am luat prânzul la cantina comunităţii evreieşti. Stăteam cu toţii la masă şi povesteam, cu verva stârnită de noile noastre trăiri. În ziua în care adevărul mă trezise brusc la realitate, se înşirau pe masă farfuriile cu friptură şi compot de mere. Această combinaţie culinară îmi era bine cunoscută din bucătăria bunicii mele. Fericită, am remarcat că acum mă simt ca la ea acasă. S-a făcut o linişte adâncă în jurul meu. Deveniţi pe loc suspicioşi, vecinii mei de masă mă scrutau cu neîncredere. „Cum de ai tu bunici? Niciunul din noi nu are…”

Această întrebare îmi produce şi astăzi o durere adâncă. În Transilvania, încă mulţi ani după război, copiii evrei nu aveau decât foarte rar bunici. În Timişoara, avusesem noroc. Puteam sărbători, savurând serile de Seder, împreună cu toată familia, la părinţii mamei mele. La capul mesei stătea bunicul, cu Kippa pe cap şi cu un Tallit (numit de noi Tallis), ce-i înconjura umerii înguşti. Vizavi de el, era invitatul de onoare al familiei, un membru singuratic al comunităţii noastre din Iosefin, care – conform obiceiului – an de an îşi petrecea Sederul cu noi.

Bunicul crescuse la Viena, într-o familie în care religi îi impregnase educaţia. Cunoaşterea profundă a tradiţiei şi religiei iudaice a îmbinat-o cu dărnicia toleranţei faţă de cei care alegeau un alt model de viaţă. Bunica, în schimb, se bucurase de o creştere mult mai „lumească”, laică. Purta cu mare plăcere rochii cu un decolteu adânc. Era conştientă de frumuseţea ei. Apariţia ei în mijlocul familiei strict ortodoxe din Viena a fost un moment eclatant. La prima ei vizită făcută socrilor în cartierul Leopoldstadt al Vienei, purtase rochia modernă! O mare greşeală. Au respins-o. „Fracţiunea vieneză” a familiei a reuşit, cu ajutorul primarului Vienei – dacă ar fi să dăm crezare legendelor ce circulă până în zilele noastre -, să părăsească, la izbucnirea războiului, vechiul continent, refăcându-şi viaţa la New York. Bunica obişnuia să comenteze această perioadă de început a vieţii ei conjugale, spunând fără să adauge o vorbă de reproş sau supărare: „Pe vremea aceea am fost tânără şi proastă. Am vrut să le arăt ce frumoasă sunt…“

Avea însă o minte foarte ageră. În toate situaţiile vieţii se orienta uşor şi repede, recunoscând imediat atât pericolul cât şi constelaţiile favorabile. Observa oamenii atent, cântărindu-i asemeni gâştelor pe piaţă. De cele mai multe ori ştia pe loc cu cine are de-a face. Cu o măiestrie remarcabilă ţinea această familie mare împreună, pregătindu-şi copiii pentru viaţă. Omi respecta tradiţiile religiei fără a fi de un bigotism exagerat. Gătea kosher, de Shabat aprindea lumânările şi chema vecinii să-i aprindă lumina. Pe cuptor fierbea încet castronul cu sholet. Carnea o cumpăra întotdeauna la Shachter. Tot acolo lăsa uneori să se afume pieptul gâştei cumpărate la piaţă. O felie subţire de piept de gâscă afumat era o mare delicatesă şi era pusă deoparte, pentru bunicul. Nouă, tuturor celorlalţi, care mâncam şi şuncă „trefli”, de porc, ne explica – cu mare răbdare, dar şi cu o hotărâre de nezdruncinat – că bucata era prea mică pentru noi toţi. Ani de zile după ce bunicii mei nu mai erau printre noi, am descoperit, din întâmplare, în cartea de bucate a unui restaurant romantic din Strasbourg, această bunătate. Bineînţeles că am comandat-o pe loc. Servită pe frunzele unei salate verzi, amintea încă de aroma rară a copilăriei…

Bucătăria evreiască cunoaşte multe bucate minunate. Bunica făcea crap umplut sau gelatinat, gât umplut de gâscă, ficat de gâscă prăjit cu usturoi şi boia, gâscă la cuptor, sholet (o iahnie de fasole cu carne de viţel) şi, de fiecare Shabat, ouă tari, amestecate cu ceapă tăiată mărunt, cu untură de gâscă, sare şi piper. Existau în repertoriul bucătăriei ei şi o multitudine de supe şi fripturi, făcute din carne de vită, viţel, gâscă, pui, care întregeau meniul. Omami gătea repede şi plină de energie. Mă fascina întotdeauna când învârtea, înainte de a pregăti friptura, gâsca deasupra capului. Nu am văzut-o niciodată obosită…n u am auzit-o niciodată plângându-se...

Nimănui nu-i făcuse vreodată rău, totuşi nu iubea oamenii. Privirea ei scrutătoare vedea, în primul rând, slăbiciunile. Cele trăite nu-i permiteau să privească cu încredere relaţiile interumane. Când auzea pe cineva strănutând, se întorcea, zâmbind, şi spunea, în germană: „Zerspring!” (Plesneşte!). Râdea plină de mulţumire când i se mulţumea pentru urare, făcându-mi fericită cu ochiul. Era poznaşă, în felul ei.

Da, bunica avea o personalitate puternică. Era, la prima vedere, acea cunoscătoare de oameni a cărei încredere în sine părea de nezdruncinat. Şi totuşi… Era plină de spaimă. Mereu o cuprindea frica, urmărindu-şi copiii şi nepoţii. Se plimba neliniştită în faţă porţii la cea mai mică întârziere. Nu-şi lăsase copiii să urmeze cursuri de înot. Nu-i lăsase decât cu mari reticenţe să zboare cu avionul sau să facă vreun sport. În ochii ei, pericolul plana permanent deasupra noastră. Faptul că eu mergeam mereu să înot şi făceam şi sport de performanţă nu o încânta prea tare. Astăzi, înclin să dau dreptate studiilor de psihologie, care atesteaza aceste temeri accentuate ale mamelor evreice. Istoria a marcat sufletul multor „Jiddische Mamme”.

Aşa se explică poate orientarea copiilor ei spre muzică. Trei din cei cinci copii erau foarte talentaţi, doi dintre ei studiind belcanto, în timp ce al treilea cânta la pian, fiind şi baterist într-o formaţie de jazz. Şi totuşi… acasă la bunicii mei nu se asculta muzică. Nici flori nu erau niciodată în vazele din locuinţă. „Florile îmi amintesc de înmormântări …”, îmi spunea, în timp ce ochii ei iscoditori râdeau, aşteptându-mi protestele. O altă temă dezbătută mereu între noi erau superstiţiile. Cotidianul ei era deseori influenţat de ele. Îmi amintesc ce nenorocită s-a simţit când i-am povestit visul meu parfumat de florile oraşului San Remo… În acelaşi timp era conştientă de iraţionalitate acestor temeri. Îngrijorarea ei era însă mult prea accentuată pentru a accepta argumente logice.
Bunica mi-a fost un fel de clopot plin de căldură. Deseori i-am căutat apropierea. Lângă ea, în toate acele zile pline de mişcare, du-te-vino şi tensiune, îmi satisfăceam foamea de linişte şi „barhesz” (challah - pâine de casă împletită) uns cu untură de gâscă şi inele uriaşe de ceapă.

În seară Shabatului, stăteam tăcută la masă, privindu-i mâinile, ce se roteau, întâi, pline de dăruire, deasupra lumânărilor aprinse, pentru ca, apoi, acoperindu-i faţa, să primească în căuşul lor murmurul rugăciunilor. Îi ascultam - pătrunsă de solemnitatea momentului - glasul molcom, fără să-mi dau seama că, în mod inconştient, mă îmbăiasem tocmai în tradiţia iudaică…
----------------------------------
Julia Henriette KAKUCS
Frankfurt, Germania
10 Mai 2020

Web Analytics