Eugen DORCESCU: UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ NEVINDECATĂ” DE VERONICA BALAJ

BALAJ V AMIAZA NEVINDECATA cop1Cel mai recent roman al Doamnei Veronica Balaj, „Amiază nevindecată”, prefațat de Adrian Dinu Rachieru și apărut, în 2018, la Editura Victor Babeș din Timișoara, face posibile mai multe tipuri de lectură, fapt ce-i probează, prin el însuși, complexitatea structurală și, mai cu seamă, profunzimea analitică a contingenței și a psihologiilor.

La un prim nivel (la o primă lectură), desigur, este vorba de o abordare strict anecdotică, pasionantă și ea, firește, de vreme ce istorisește întâmplări dintr-o croazieră pe Marea Mediterană, întâmplări având-o ca protagonistă pe actrița Teodosia Andreescu, care, împreună cu Mario, ajutorul („asistentul”) ei, urmează să organizeze, pe navă, un spectacol-concurs, intitulat Nunta de argint (ideea de vârstă, de timp, este, discret, implicată).

Așadar, un roman de călătorie, pe un vas elegant, plin de oameni civilizați, doritori să se bucure de mare, de soare, de companii plăcute, doritori să uite rutina nimicitoare a vieții de acasă, fascinați, robiți de mirajul depărtării: „Depărtarea? O promisiune. Nedeslușită încă” (p. 26). Și, într-adevăr, călătorii au parte, pe timpul voiajului, de o dulce amnezie, fie că sunt pe navă, în somptuoase saloane, în elegante cabine, în localuri selecte, fie că se lasă fascinați de „zeița mare” (p. 298), de cerul nocturn, înstelat (p. 80 ), de explozia matinală a soarelui (p. 85), fie că, pe uscat, în escale, vizitează cetăți celebre, precum Civitavecchia, Palermo sau La Valetta, capabile să declanșeze, la vizitatori, acel „sindrom al lui Stendhal” (sindromul Firenze) (id est emoții estetice paroxistice, în fața sublimului artistic): „- Am sindromul Firenze, descris de Stendhal, crede-mă, șoptește Bianca, de parcă mi-ar fi ghicit gândurile. Mulți dintre noi simțim această stare specială, fără să o decodificăm. Tu cum reacționezi când vezi atâta frumusețe, care-a trecut prin ani, ajungând sub privirile noastre?” (p. 92). Este aceasta, într-adevăr, reacția acelor „suflete sensibile” (les âmes sensibles), cum îi desemna Stendhal însuşi (adăugăm noi) pe acei „the happy few” ai lui Shakespeare: „... noi, firile sensibile”, i se adresează eroina, într-o scrisoare, expediată de pe vas, prietenei sale Anca (p. 66). Atâtea desfătări, atâta frumusețe, atâta depărtare luminoasă, atâtea evenimente pline de farmec! Acești căutători (inocenți sau nu) ai Paradisului pierdut par a-și fi atins ținta: „... convenim fără cuvinte să trecem prin parcul de la Vila Giulia. O minunăție florală, încât ne credem chiar în grădina Raiului. Fotografiile ne arată ca pe niște pământeni veseli și fără grija păcatelor săvârșite. Plecăm de acolo încredințați că lumea –i făcută să ne bucure și pe noi, azi, mai ales pe noi” (p. 100). Lectura anecdotică recuperează, așadar, pentru Teodosia și pentru amicii săi himerici, închipuirea Edenului, un locus amoenus reminiscent, la limita dintre peisajul real și plăsmuirile eului.

Citește mai mult:Eugen DORCESCU:  UN ROMAN EXISTENȚIAL: „AMIAZĂ  NEVINDECATĂ”  DE VERONICA BALAJ

Ecaterina CHIFU: FLORICA CRISTOFOREANU - PRIVIGHETOAREA DE LA OPERĂ

CRISTOFOREANU FloricaCelebra cântăreaţă de operă, operetă şi liduri, FLORICA CRISTOFOREANU, născută în România, la Râmnicu Sărat, la 16 mai, 1886, decedată la Rio de Janeiro, la 1 martie, 1960, a avut o carieră lirică strălucitoare, cântând pe cele mai renumite scene ale lumii. Ea a publicat în anul 1964, la Editura muzicală cartea autobiografică „Amintiri din cariera mea lirică”, o carte impresionantă care dezvăluie ce sacrificii a făcut familia ei s-o ajute să-şi facă studiile, imensul efort făcut să ajungă la inima miilor de spectatori, dragostea şi perseverenţa cu care s-a dăruit cântăreaţa carierei sale.

Ea a purtat cu mândrie numele său real, ca o adevărată româncă, refuzând să şi-l schimbe la propunerea impresarilor sau directorilor de teatru. Totdeauna, când avea ocazia, în timpul spectacolelor sau în reuniuni private cântăreaţa interpreta muzică populară românească şi era foarte apreciată. Pe lângă toate calităţile sale vocale, cântăreaţa stăpânea foarte bine arta dramatică, orice apariţie a sa pe scenă fiind un triumf. Frumuseţea fizică şi cea de caracter a celebrei cântăreţe au făcut un model demn de urmat de tinerii interpreţi, au ridicat valoric cultura română în lume.

În semn de preţuire a Floricăi Cristoforeanu, Centrul Cultural din Râmnicu Sărat îi poartă numele şi anual, începând cu anul 2020, aici se va organiza un festival naţional de canto clasic la care să participe mulţi tineri din întreaga ţară. În finalul cărţii, interpreta dă sfaturi noilor generaţii de cântăreţi: „Cheia succesului unui cântăreţ stă în modul de interpretare a rolului său, iar pentru construirea unui rol se folosesc toate calităţile vocale şi scenice cu care cântăreţul este înzestrat, întocmai ca un aparat complicat căruia, pentru a funcţiona, îi trebuie toate piesele componente. Armonizarea tuturor virtuţilor vocale şi scenice într-un tot unitar şi omogen constituie oglinda personalităţii artistice a cântăreţului”

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU:  FLORICA CRISTOFOREANU - PRIVIGHETOAREA  DE LA OPERĂ

Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA – Auguste Comte

Auguste Comte 1„Ideile conduc lumea sau o aruncă în haos; cu alte cuvinte... întreg mecanismul social se bazează pe opinii.”
– Auguste Comte

Germania, țară aflată în centrul Europei nu numai din punct de vedere geografic ci și din punct de vedere economic, politic și cultural, cu oamenii, limba și tradițiile care fac cultura germană să fie unică, a fost influențată și modelată de-a lungul istoriei, de când țara avea să fie parte a Sfântului Imperiu Roman, până când a devenit una dintre cele mai mari forțe economice mondiale. A fi german înseamnă a fi punctual, corect și onest. Germania are o lungă istorie de contribuții majore la cultura lumii. Germanii au dominat muzica clasică cu Bach, Beethoven, Haendel, Brahms, Mendelssohn și Wagner, iar numărul filozofilor germani este la fel de impresionant incluzându-i, și îi menționez doar pe câțiva: Kant, Hegel, Schopenhauer, Comte, Nietzsche și lista poate continua.
Ultimul despre care am vorbit a fost Schopenhauer. Astăzi – despre Comte.
Auguste Comte (1798-1857) a fost un sociolog și filozof francez, fondator al școlii de filozofie cunoscută sub numele de pozitivism, care a dat naștere la utilizarea metodei științifice în studiul societății, în timpul secolului al XIX-lea. Ca orice filozof – cercetător al conceptelor, legiuitor al rațiunii umane, dascăl al idealului, Comte a fost cel care a inventat termenul „sociologie”, împrumutând concepte din fizica socială și științele naturii (de exemplu, statică și dinamică).Teoriile sociale ale lui Comte au culminat cu lucrarea „Religia umanității” care a prevestit dezvoltarea organizațiilor umaniste – religioasă și umanistă seculară non-teistă. Este posibil ca el să fi inventat și cuvântul „altruism”.

Citește mai mult:   Vavila Popovici – Carolina de Nord: FILOZOFIA, RELIGIA, ȘTIINȚA și POLITICA – Auguste Comte

Ștefan Constantin ȘELARU: CIUNGUL

SELARU STSCând fetița mea a ajuns acasă eu mă aflam în ruptura pe fundul căreia aproape că se adunaseră toate tufele cu fructe de pădure așa că, după ce duceam vitele la păscut pe poiana dintre sat și Pădurea Bârzei, le lăsam în grija fetelor iar noi băieții ne aventuram la „vizuini” după cum poreclisem noi locul cu pricina deoarece, în afara abundenței de fructe de toate felurile, mai peste tot descopeream o mulțime de viziuni, de vulpi, de bursuci și de toate cele, ba am mai dat chiar și de câte un grăsun care, după ce s-a îmbuibat cu zmeură, cu fragi și afine, a mai poposit întins la soare ca să-și facă siesta și am dat noi de el așa că, ne-am speriat cu toții unii de alții și în timp ce noi am zbughit-o înapoi la vaci, el o tulea cine mai știe pe unde.

De fapt, cam ăsta era și motivul real pentru care, fetele ne delegau pe noi să le aducem și lor ceva fructe iar noi, profitam de teama lor de fiare și de mărăcini și le lăsam ore întregi ca să păzească și vitele noastre.

În ziua aceea, fiind proaspăt sosit de la București, când am ajuns printre ele m-au recunoscut imediat iar cele câteva mai coapte, chiar s-au și îmbujorat plecându-și pleoapele așa cum cerea obiceiul. Drept urmare, după ce am mai schimbat câteva vorbe le-am spus că voi mai reveni ca să stăm la taclale ca pe timpuri însă musai trebuia ca să ajung la Colți – între Sibicii – după cum i se spunea locului și de la care mă obligasem față de diriginta fetiței mele că-i voi face rost de ceva chihlimbar, ea fiind profesor de geografie iar fetița mea îi promisese că eu îi voi face rost de chihlimbar ca să-l arate copiilor.

Citește mai mult:Ștefan Constantin ȘELARU:   CIUNGUL

Alexandrina TULICS: DE-ALE COLECTIVULUI !

TS2A„Picior'' îl chema pe perceptorul care schimba fericirea vacanțelor mele când țipa Lena, vară-mea: „Mămică, Picior, Picior! Picior!”. Ne răspândeam fiecare cu macatele, caerele de lână, putina cu brânză, afumăturile și mierea, fugind în dosul grădinii sărind pârleazul la ai lu' Curcă, tremurând când o auzeam pe Baba, mama unchiului meu cum țipa la el proptită în baston, parcă să poată zbiera mai tare: „Ce iar veniși? Ce sa-ți dau? Ce sa-ți dau?” și-l amenința cu bâtul subțire ca ființa-i îmbrăcată în negru, cu cipicii tricotați de nu o auzeai când se apropia... „Iar veniși? n-ai ce lua!” țipa Baba iar noi tremuram și transpiram ascunse în porumbii mari care miroseau a lapte dulce...

Când amenințările de-o parte și de alta încetau, mai stăteam ceva timp și ieșeam încet, ca atunci când furam merele Tienii a lu' Zdârnea și spășite ieșeam după ce le mâncam, să nu ne vadă... Seara nimeni nu vorbea despre Picior, grădini, pârleaz, ci, ne așezam la masa joasă, încât ni se încurcau picioarele sub ea și mai chicoteam cu fețele pline de râsul nevinovat dar „ne trecea repede'' când mătușă-mea Fineta striga: „Ce vă e? nici la masă nu stați potolite?”.

Cum să fim „potolite'' când noi nu terminasem la umbra serii de scălămbăiat fața lu' Picior care se făcea că o sperie pe Baba dar aproape fugea din bătătură cu amenințările în gură. Niciuna dintre noi, fetele, nu voia să fie Picior... era dezonorant să fii dușmanul bucuriei, hranei, păcii și zbieretelor Babii! Ooo și încă ce mai adăugam după ce Baba încetase! Câte-i strigam în urma nevăzută! Baba se făcea că nu ne aude dar zâmbea „o gaură din gura fără dinți”, grimasă ce nu reușeam să o imităm, până-ntr-o zi când eu mi-am lipit în jurul gurii o frunză de porumb găurita la mijloc și... țipam la Picior. Era delir!

Femeile din sat se întâlneau la fântână cu cănțile în cap, pe oblanic, își răspundeau tot prin țipete și nemulțumiri la „vizita'' făcută de perceptorul Picior care plecase din casa unei văduve și cu hainele de mormântare pentru că nu avea nici de acea dată să-și plătească dările impuse. Își răcoreau sufletul în vorbele aruncate celui care pândea ca hoțul; binele, bucătura și liniștea familiei, a satului.

Citește mai mult:Alexandrina TULICS:  DE-ALE COLECTIVULUI !

Julia Henriette KAKUCS: MĂRTURISIRI DESPRE O CARTE FURATĂ

MR REB ANCILI cop1Cred că încă nu ţi-am arătat cărţile din vitrina mea tainică. Ascund în ea volume – de poezie şi proză, istorie şi filozofie, manuscrise autobiografice sau analize sociologice – semnate de prietenii care le-au scris. Tot acolo se găsesc şi cărţile tale preferate, lipite tandru de povestirile sufletului meu. De scurt timp, se piteşte între ele, singura carte care a fost furată pentru mine. Mă simt onorată... A fost luată, în toată frumuseţea ei, de pe raftul unei camere singuratice, precum se culeg cuiva stelele cerului... O mică bijuterie a unui autor evreu de limbă maghiară, născut la Gherţa Mică în anul 1884. Mi-a sosit prin poştă. Un volum publicat în 1939, în oraşul amintirilor mele,Timișoara. Aceasta este prima ei traducere în limba română.

Scriitorul? Îţi este cunoscut. Ştiu că i-ai citit romanul. „Garnizoana din Siberia” l-a făcut renumit în toată lumea. Cartea despre care doresc să-ţi povestesc, este specială. Nu a mai vorbit niciodată despre ceea ce rememorează în aceste scurte povestiri. În niciun articol, în niciun interviu de-al lui, nu vom mai regăsi relatări despre sărăcia din satul natal, spiritualitatea hasidică, tradiţiile înrădăcinate prezentate paralel cu detalii laiciste. Markovits însăşi, a mărturisit că a scris-o după lungi ezitări. Îl înţelegem... Anul 1939 a fost doar unul din lungul şir de ani nefaşti, ai unei Europe ce îşi pierdea valorile umane, într-un război cumplit... Descrierea anecdotică a situaţiilor ce subliniază umorul şi înţelepciunea unei comunităţi care îşi respecta rădăcinile, sălășuind în satele de munte din jurul oraşului Satu-Mare, ne încânta şi astăzi.

Mă întreb de ce imaginea colectorului de zdrenţe mi se reactualizează tocmai acum, în negura iernii? Poate fi paralela cu biografia marelui Kirk Douglas, cea care mi-o reamintește? Mare mi-a fost surpriza citind că tatăl stelei de la Hollywood a fost un „Lumpensammler“, un evreu culegător de cârpe! Existenţa dusă în pătura inferioară a societăţii i-a furnizat copilului – Issur Danielovici Demski – încă pe scena şcolii, dorul nesăţios după succes. „Nu m-am îndrăgostit de literatură recitând o poezie, ci de aplauze,“ recunoaşte actorul cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS:  MĂRTURISIRI DESPRE O CARTE FURATĂ

Mircea TAMAŞ: OAMENII CUMSECADE DE LA REVISTA OBSERVATORUL DIN TORONTO

OBSERVATORUL LOGO by GR„ Lumea asta e pe dos
Toate merg cu capu'n jos"
(Ion Creangă)

Am recitit zilele trecute extrase luate, aproape la întâmplare, din articolele numerelor trecute tipărite ale „Observatorului” din Toronto. Spontan şi fără vreun efort s-a cristalizat o opinie clară: oamenii din jurul revistei „Observatorul” sunt o echipă de oameni cumsecade. Oricine citește revista realizează instantaneu că de-a lungul celor 25 de ani de existență pe pământ canadian „Observatorul” și-a impus să fie cumsecade, nu numai de formă (câţi nu se laudă că sunt cumsecade!), ci de-adevăratelea. Am putea spune că revista e o anomalie în lumea de astăzi.

Se vede de la o poștă cum colaboratorii ei se feresc ca dracu' de tămâie să introducă bârfe, pornografie, etalări de crime, critici fără acoperire, înjurături, știri așa-zise senzaționale, politică deșănțată, polemici stupide. Într-un fel, „Observatorul” ar putea juca rolul de etalon, de referință pentru alte ziare și reviste românești și nu numai.
Într-o lume pe dos, „Observatorul” se comportă cu o senină cumsecădenie, promovând cultura și educația bunul simţ și blândețea, ceea ce ar putea face pe unii să creadă că oamenii revistei sunt o trupă de profesori pensionari, care încearcă să-și omoare timpul în mod plăcut.

Noi, care ştim exact ce înseamnă „CUM SE CADE" şi tragicele sale consecinţe, vom spune prompt că „Observatorul” nu promovează cumsecădenia ca un scop în sine, ci această apare ca o consecinţă a programului pe care revistă îl urmează, mai mult sau mai puţin bine, cum îl ţin puterile. „Observatorul” are în vedere elemente fundamentale:

Citește mai mult:Mircea TAMAŞ:  OAMENII CUMSECADE  DE LA REVISTA   OBSERVATORUL DIN TORONTO 

Claudiu DUMITRACHE: CINE VA FI SUVERANUL, OMUL SAU ROBOTUL?

DUMITRACHE Claudiu 2021aTrăim vremuri în care filmele au devenit realitate. Nu ne este greu să digerăm această actualitate, aceste situații, realizări mărețe și conflicte. Filmele ne-au pregătit pentru aceste vremuri. Există cu certitudine o dorință de setare a psihicului uman prin poveștile prezentate în filme, o redare a viitorului pe care copiii o percep ca fiind normală, fără a mai cunoaște libertatea sau normalitatea în esență.

Copiii, tinerii sunt ținta acestui proces de inițiere în lumea cea nouă. După ce vizionez filme în care se redă anarhia, epidemii, războaie civile, lovituri de stat, conflicte cibernetice și digitalizate – ies afară din casă și realizez că nu aș fi surprins să se întâmple acestea în realitate. Realizez că subconștientul meu deja a fost setat la a se adapta sau a se supune unei situații de această natură dacă s-ar întâmpla, fără a mai exista șoc.

„Omul a ajuns un semizeu tehnic înainte ca, din punct de vedere moral, să fi coborât de tot din copac.” (Jean Rostand)

Nu credeam că voi trăi atât de devreme această accelerare spre scopul final – dezumanizarea, digitalizarea, globalizarea. Tehnologia evolueză vizibil într-un mod incredibil, iar în cel nevizibil majorității - încă nu știm cât de mult. Experimentele și misiunile de natură spațială iau amploare și ne gândim că este un lucru bun. Dar cât de bun să fie acesta în condițiile în care țările sunt invidioase pe performanțele altora și intervin conflicte, ură între popoare, dorința de a elimina alte puteri pentru a se afirma ca suverană într-un domeniu o altă țară ce pune cel mai mult preț pe “ego-ul național”?

„Sunt oameni, în general, inteligenți, dar cu inteligența canalizată spre scopuri controlate de o elită malefică.” (Acad. Ioan-Aurel Pop)

Ne întrebăm ca specie evoluată pe o planetă mare ce dispune de toate resursele pentru trai – de ce mai avem nevoie de instituții și baze armate/militare? De ce mai investim în fortificarea acestora și în armament? Cum este posibil să fie pace și să primim 150 miliarde de dolari de la NATO pentru stabiliarea calității bazelor din România în scopul apărării aeriene și marine? Oare cu această sumă, dacă am fi fost atât de umani pe cât ne prezentăm, nu puteam scăpa multă lume de sărăcie și boli? N-am fi putut face lucruri care să aducă bunăstarea multor oameni? Nu… Pentru că ei știu bine, și nu ar investi într-o cauză deșartă dacă nu ar exista un adevărat viitor război mondial.

Populația României este în scădere.

Fără o populație semnificativă România ar fi un semn de întrebare pe hartă. Se preconizează de cercetători că în următorii 30 de ani, de la 19,40 de milioane de români vom scădea la minus 10 milioane. Și atunci, oare, cine va ocupa acest teritoriu? Musulmanii, evreii, chinezii…? Sunt destule teorii care arată: mai multe nații vor alcătui România, Europa devenind un stat unic. Probabil vor exista câteva sute de mii de români. Dar Patria, nicidecum nu va supraviețui, pentru că ea înseamnă Limba Română, iar aceasta se va pierde puțin câte puțin în următorii ani, fiind obligată să piară de curentul globalizării. S-au mai pierdut limbi și popoare în trecut. Se vor pierde majoritatea, iar primele culturi care par a se dizolva sunt cele nordice. Să înveți română în 2070, probabil, va fi un lux, o alegere academică precum este acum învățarea limbilor medievale.

În final, prevăd un viitor cu roboți. Întrebarea este: cine va fi suveranul? Omul sau robotul?

Există studii publice ale cercetătorilor independenți care nu au fonduri, resurse și acordul celor de sus, dar care afirmă că se poate sintetiza mintea umană. Adică se pot extrage informațiile neuronale și se pot pune într-un program digitalizat, astfel un om poate deveni robot, cu toată cunoașterea și amintirile sale, și poate „trăi” probabil multe sute de ani sau veșnic. Nu știm însă dacă și sufletul ar mai fi prezent…

Dar încotro, și ce rost să trăiești într-o lume digitalizată fară valori și identități? Trebuia să ne dăm seama că lumea nu mai e a noastră de când ni s-a impus să plătim pentru un petic de pământ pe care ne punem cortul, oriunde pe Terra.
Urgia se va produce la unison cu toate statele lumii, „de-adevăratelea”! Toate întâmplările care par sau nu naturale astăzi – sunt planuri bine făcute și gândite, sunt obiective pentru scopul final.

Pe insula Spitzbergen din Norvegia, aproape de Polul Nord, există o bază numită „Arca lui Noe” care adăpostește multe specii de plante și cereale urmând să ajungă la un număr de 3 milioane. În viitor nu doar plantele se vor bucura de acel cămin, ci și animalele, oamenii de care va fi nevoie pentru lumea cea nouă. Pentru că se preconizează foametea, seceta și bolile mortale pentru următorii zeci de ani. Baza nu a fost fondată și construită de niște necunoscuți bogați care doar se joacă sau cred prostii, ci de unii dintre bogătașii planetari despre care se vorbește de mulți ani că vor instaura Noua Ordine Mondială: Familia Rockefeller și Bill Gates. Cred că a venit momentul să nu mai fim sceptici în legatură cu anumite lucruri și profeții ce iau contur. Inconștient și adept al teoriei conspirației făcând aceste constatări, sau aș fi inconștient nefăcându-le?

***

... şi când n-am să mai fiu, se va şti, că am fost…
şi când n-am să mai scriu, mă veţi şti pe de rost,
veţi citi, savurând versul scris pentru voi
pân-la ultimul rând, pân-la ultimul sloi…

adevărul din el: impecabil, curat,
mult mai mult ca rebel, mult mai mult ca ciudat,
l-or sorbi ca pe-un vin, scârţâind din saboţi,
nu doar oameni-maşini, ci şi simpli roboţi…
(poezie de Iurie Osoianu - 13 octombrie 2018)

Când un om declară că „aşa e viaţa”, interlocutorul consideră discuţia terminată. Numai robotul e nemulţumit: „Cum?” (aforism de Constantin Ardeleanu)

„Sheldon: Îţi dai seama, Penny, că tehnologia folosită la construirea acestei mâini robotice o să înlocuiască într-o zi chelnerii necalificaţi, ca tine.
Penny: Serios? O să construiască un robot care să-ţi scuipe în hamburger?
(replici din filmul serial „Teoria Big Bangului”)

„Genul acesta de rapperi rari ca Sișu Deliric, Vlad Dobrescu, DOC, Guess Who, pe care unii îi consideră drogați, sunt intelectualii noștri pe care ar trebui să îi punem la conducere alături de academicieni și alți artiști. Audiție și vizionare plăcută!”
https://www.youtube.com/watch?v=ADS9Pgeoc3g
SURSA: www.ultima-ora.ro
--------------------------------
Claudiu DUMITRACHE

Vavila Popovici – Carolina de Nord: Poporul nu doarme!

Vavila„Îmbrăcați-vă cu toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotriva uneltirilor diavolului.”
– Sf. Apostol Pavel în epistola către Efeseni, cap.6.
Dacă solidaritatea și simpatia diverselor părți ale eului nostru constituie prima treaptă a emoției estetice, solidaritatea socială și simpatia universală ne apare ca principiul emoției estetice celei mai complexe și mai înalte, latura socială a frumuseții și binelui mergând, crescând și sfârșind prin a domina totul.
Inteligența omului urmărește o direcție, își propune un scop, făcând o sforțare pentru a ajunge la el, îndepărtând obstacolele, folosind în cele din urmă voința, o voință umană, pentru ca scopul, să triumfe într-o acțiune. Și lupta pe care se duce devine ceva pasional, de realizat printr-o succesiune de raționamente, de acțiuni ce duc la un adevăr descoperit și răspândit printre oameni.
Dar inteligența necesită o deșteptare corespunzătoare a dorinței și a tuturor puterilor ființei, fără de care Pascal, de exemplu, nu și-ar fi putut uita durerea de dinți, atunci când construia cele mai frumoase figuri geometrice.
Este nevoie de rațiune, care poate trezi din amorțeală un întreg popor. A raționa este a merge, a urca, a cuceri. Filozoful și poetul francez Jean Marie Guyau (1854-1888) spunea că un peisaj, pentru a-l gusta trebuie să poți să te armonizezi cu tine însuți, apoi să te armonizezi cu el, adică să devină uman, căci peisajul este „o stare a sufletului”. Peisajul poate fi perspectiva viitorului unei țări, care ți se relevă în fața ochilor, așa cum pentru a înțelege raza de soare, trebuie să vibrezi cu ea; cu raza de lună să tremuri în umbra serii etc.

Citește mai mult:Vavila Popovici – Carolina de Nord:  Poporul nu doarme!

Web Analytics