Nicholas DIMA (Tucson, Arizona, USA): EVOLUȚIE - DE LA ETUZIASM LA CINISM

DIMA NickAmerica: 1969-Aselenizarea; 2021-Primul Zbor Turistic in Spatiu

În mod tradițional fiecare secol rămâne iîn memoria lumii prin evenimente unice. Secolul XX a fost marcat de adânci frământări sociale şi mari distrugeri, dar şi de realizări tehnice de neegalat: Revoluţia bolşevică din 1917; Explozia primei bombe atomice în 1945; Prăbuşirea comunismului în 1989. Şi totuşi, cel mai important eveniment al secolului XX a fost Aselenizarea, primul om ajuns pe lună în iulie 1969...

Am sosit în Statele Unite în martie 1969 la scurt timp după ce obţinusem azil politic în Austria. America m-a şocat şi mi-a răsturnat valorile, dar treptat am revenit la realitate, recunosc însă, m-am trezit într-o lume cu alte valori. Şi evenimentul care m-a impresionat cel mai mult în primele luni a fost aselenizarea. Primii astronauţi Americani au ajuns pe lună.

Evenimentul a avut loc în cursul nopţii şi a fost transmis la televiziune. Îmi amintesc că am stat lipit de televizor toată noaptea şi nu-mi venea să cred că Preşedintele Nixon, aflat la Casa Albă, vorbea la telefon cu primul astronaut care ajunsese deja pe lună. Evenimentul fusese anticipat, dar privindu-l pe viu părea de necrezut...

Ziarele şi revistele din toată lumea au comentat pe larg evenimentul, dar puţini oameni au conştientizat ca de fapt se intra într-o nouă eră; era spaţială. De altfel, s-a constatat că în zilele noastre dacă o descoperire tehnologică a ajuns să fie cunoscută de public, este de acuma depăşită. Oamenii de ştiinţă lucrează deja la noi invenţii la care omul obişnuit nici nu visează. În 1969 tehnologia depăşise capacitate de înţelegere a omului de rând şi aselenizarea a produs un şoc. Şi aici vreau să fac o legătură cu prezentul.

Citește mai mult:Nicholas DIMA (Tucson, Arizona, USA): EVOLUȚIE - DE LA ETUZIASM LA CINISM

Gheorghe Constantin NISTOROIU: OLTENIA DE SUB CER

NISTOROIU G Constantin x3b„Omul se poate înălţa până la Dumnezeu prin dragoste şi poate coborî până în iadul tenebrelor, prin ură.” (Eugenia Indreica Damian)

VATRA Mumă a OLTENIEI Mari a fost plămădită din aluatul Creaţiei în sacrul areal trinitar DUNĂRE – OLT – CARPAŢII Meridionali. Cele două ape ce curg din Geneză, exprimă maternitatea, întruchipând VIAŢA în Trup, înspre perfecţiune, persistând în curgerea de infinit, dar limitate de ţărm, de imanent şi Muntele ca aspiraţie a înălţării pe suişul ascezei-mistice-isihaste simbolizând monahismul, închipuind VIAŢA spirituală a sufletului în calea sa angelică înspre transcendent.

Miracolul natural al OLTENIEI Mari persistă din tradiţia arhimilenară a ARMONIEI cosmice în filosofia creştină a dacoromânilor ca o Liturghie firească a FRUMOSULUI, ca o temă predilectă a reflecţiei serafice, ca un miraj ce provoacă extazul, ca o apologetică a spiritualităţii ontologice ce se reflectă plenar în ORTODOXIA Hristică.

OLTENIA – Fiica regală a DACIEI Mari te îmbrăţişează cu varietatea naturii ei în care se întrepătrunde o FRUMUSEŢE a alcătuirii de relief cu totul uimitoare şi deosebită. Carpaţii Meridionali, deşi nu ating statura Alpilor, prin faldurile lor armonios împădurite, cu crestele din piatră şi cremene, mângâiate de vânturi, de vulturi, de soare şi de nori, se încununează celest prin salba serafică a mănăstirilor şi schiturilor multiseculare în care surâde la tot pasul sublimul ceresc.

Coborând de pe crestele de severă măreţie milenară spre poalele meşteşugit ţesute de Creator, păşim peste valul rostogolit al acestor temelii de granit înfipte de la începutul lumii în care se mai păstrau după marele jaf roman în fibrele lor subterane aur, argint, cupru, fier, sare, cărbuni... De aici, privirea alunecă voios şi plăcut peste colinele ondulate cu o cromatică infinită de culori, ce se răsfiră înspre mari depărtări.

Citește mai mult:Gheorghe Constantin NISTOROIU:  OLTENIA DE SUB CER

Vavila Popovici (Carolina de Nord): IUBIREA CUPRINDE ȘI GÂNDUL VEȘNICIEI

Vavilapopovici„Există o forță extrem de puternică, pentru care, cel puțin până în prezent, știința nu a găsit o explicație formală. Este forța care include și guvernează totul, este chiar în spatele oricărui fenomen care are loc în univers și încă nu a fost identificată de noi. Această forță universală este IUBIREA... Ea explică totul și oferă sens vieții. Aceasta este variabila pe care am ignorat-o de prea mult timp, poate pentru că ne este frică de iubire deoarece este singura energie din univers pe care ființa umană nu a învățat să o controleze după voința sa.”
– Albert Einstein

Se întreabă unii de ce scriu poeții despre iubire la o vârstă înaintată? Și eu le spun încă odată: Fiindcă iubirea este veșnică, nemuritoare. Ea nu ține cont de cifrele timpului.
Am găsit pe internet multe comentarii, făcute cu ani în urmă, la o poezie de-a mea de numai câteva versuri. Pentru întârzierea lecturii – mea culpa! Versurile sunt: „Un fluture aș vrea să fiu/ să te caut în razele de soare/ și să te adăpostesc/ sub aripile mele.”// Unii sunt de părere că poezia este esență, are imagini frumoase, cei mai mulți o critică argumentând că lumea se schimbă, poezia nu mai corespunde timpului nostru, cu alte cuvinte nu este modernă. Da, este adevărat, spun, lumea se schimbă, dar, iubirea rămâne veșnică. „Iubirea este principiul vieții și Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne revelează iubirea și viața în iubire, de la obârșia ei divină”, spunea Constantin Galeriu (1918-2003), unul dintre cei mai importanți duhovnici ai Ortodoxiei române. Fără iubire n-am putea supraviețui, fiindcă numai iubirea este cea care ne aduce clipele de speranță, clipele de fericire.

Citește mai mult:Vavila Popovici (Carolina de Nord): IUBIREA CUPRINDE ȘI GÂNDUL VEȘNICIEI

Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania): DIN NOU OCTOMBRIE

KAKUCS H Julia OCT2020M-a acoperit pătura toamnei… Într-o lumină aurie, mă înfioară răcoarea vântului. Luna octombrie este frumoasă la noi. Copacii îşi împodobesc coroana rărită, compensând trecerea verii cu minunatele culori furate din comoara curcubeului de primăvară. Asemeni unor dive cochete, par să fie dominaţi de vanitatea de a-şi încânta privitorii. Foşnesc în adierea vântului, aruncându-şi pletele multicolore într-un areal pe care-l stăpânesc cu suveranitate. Obişnuiesc şi astăzi, la fel ca şi în timpul copilăriei mele, să mă plimb prin parcurile inundate de mormanele de frunze ce acoperă pământul umed al dimineţii, răspândind mirosul uşor înţepător al descompunerii.

Ne-am întâlnit, din nou, în formaţia unui cvartet, în trenul electric, care ne duce spre Frankfurt am Main. Timpul ne trece aşa mai repede. Ţin minte că începusem conversaţia cu articolul ce-l citisem, în zori, despre experimentul mult criticat al înscenării operei „La Bohème” la Salzburg. Informaţia se dovedise a fi un impuls. Ne călăuzise şerpuind de la baletul modern – în care solistul scuipă într-un lighean şi-şi toarnă un acvariu plin de apă peste cap – până la compoziţia lui John Cage, „As slow as possible/ Pe cât de încet posibil”.

Faptul că nu eram de aceeaşi părere înflăcărase conversaţia. Panta rhei, la fel că şi muzica minimalistă, nu are prea mulţi adepţi. Ne trezisem din somnolenţă în timpul dezbaterii. Trecusem prin aeroport şi, totodată, la evenimentele anunţate la sfârşitul săptămânii. Apropierea avioanelor ne amintise festivalul organizat anual cu ocazia zilei internaţionale One Sky, one World. Regretasem că nu voi vedea multitudinea zmeielor, ce se vor ridica pe dealurile ce se înşiră pe valea Rinului. Nu se serbează festivalul lor în acest an. Ştiusem că nu voi fi nici la Berlin unde aveau loc în a doua duminică a lunii octombrie - într-unul din multitudinea parcurilor oraşului - , minunatele serbări ale văzduhului. Se înălţaseră, spre abisul albastru, micuţele zmeie japoneze, alături de impresionante figuri transparente. Tot atunci se desfăşura şi Festivalul Luminilor. O parte a clădirilor, Domul, piaţa Potsdam şi alte edificii importante erau illuminate în mod artistic.

Citește mai mult:Julia Henriette KAKUCS (Frankfurt, Germania):  DIN NOU OCTOMBRIE

Constantin ȘELARU: O VIAȚĂ DE POVESTE

SELARU TITI BRACONIERUL COPX1 OKMai aveam vreo câteva zile până intram în luna decembrie și încetișor dar sigur, mă simțeam din ce în ce mai aproape de ultima zi a concediului meu de odihnă din care tot speram ca să-l petrec integral, performanță de care, tare de mult nu mai beneficiasem. Copleșit de tot felul de gânduri mă tot uitam spre poartă ca să-l zăresc pe nenea Gheorghiță care trebuia să revină de la Buzău aducându-ne veștile pe care le așteptam cu nerăbdare și asta deoarece, peste noapte, a nins așternând cam de un lat de palmă de zăpadă pufoasă iar norii cenușii de pe cer ne tot anunțau că mai au în plan să ne mai presare ceva promoroacă.

Din spre plita încinsă mi-au venit câteva bolboroseli care m-au anunțat că apa din ibricul de cafea a dat în clocot așa că, l-am pus deoparte și am presărat în el cafeaua parfumată anume pregătită pentru a satisface invitaților plăcerea gustului aromat al unei ceșcuțe cu cafea fierbinte. In timp ce așezam cu grijă ceșcuțele aflate pe tava de pe masă, am mai aruncat o privire spre poartă exact când nenea Ghorghiță tocmai intra pe poartă fiind însoțit de trei dintre membri grupei de vânătoare așa că, m-am și proțăpit în pragul ușii, așteptându-i:
- Hai, că mai e puțin până se înserează – i-am luat eu în răspăr -, bine că nu v-ați așezat la vreo țuiculiță fiartă în timp ce eu stau ca fraierul la geam uitându-mă în calea voastră.
- Hai, lasă clonțu – mi-a tăiat-o iute nenea Gheorghiță pe un ton ce părea cam îmbufnat -, mai bine tratează-ne cu cafeluța aia cât mai este caldă și să ne apucăm de povești.

Citește mai mult:Constantin ȘELARU:  O VIAȚĂ DE POVESTE

Ecaterina CHIFU : VOI FI PRINTRE FIII LUMINII?

CHIFU Ecaterina clMotto:
„Aspirăm mereu spre perfecţiune si nu ştim dacă o putem atinge vreodată. Ea este asemenea pescăruşului alb ce se înaltă peste strălucirea mării nesfârsite. Perfecţiunea rămâne zborul nostru spre absolut, un zbor spre adevăruri eterne, spre frumuseţi ideale, spre vise intangibile. Orice fiinţă care poartă în ea vise măreţe speră că ele se vor realiza, deşi drumul este anevoios, căci este dirijată chiar de lumina ce o dau visele“. (n.a)

Cine a apărut în minunata Ţară a Luanei, a copilărit „Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai” (Mioriţa) s-a îmbrăcat în frumuseţea meleagurilor prin care a trecut „feciorul de împărat cel cu noroc la vânat” din basmul lui Alexandru Odobescu, a simţit vibraţiile luminii ce cade ca o binecuvântare din cer pe pământ. Încărcată de lumină locurilor natale, trec prin viaţă, dăruind „lumină din lumină”, făcând din perlele gândirii şi simţirii mele adevărate nestemate ce trec prin spaţiu şi timp, să fie mare bucurie şi învăţătură pentru semenii mei.

Sorbind lumină din slove şi învăţătura de la dascăli buni, am devenit şi eu o cupă de lumină din care am dăruit copiilor înţelepciune, cunoaştere, frumuseţe, bucurie. Am făcut parte dintre cei aleşi să dea tot ce este mai bun în mintea şi sufletul lor multor generaţii.

Ei sunt şi vor rămâne acele spirite care îşi lasă în timp comoara lor de lumină, iubire şi înţelepciune, sunt crengile de aur care dau roade peste ani şi ani, flăcări vii care ard pe altarul ştiinţei, al şcolii româneşti. Şi, ce este mai frumos decât să-i înveţi pe copii limba în care s-au născut, să-i faci să descopere armonia, frumuseţea şi muzicalitatea dulcelui grai românesc. Cu lumina dragostei de frumos, le-am vorbit de Luceafărul poeziei româneşti, Mihai Eminescu, poetul care va rămâne in conştiinţa poporului nostru ca un suflu viu, căci aura spiritului eminescian este veşnică, veghind asupra noastră din spaţii astrale.

Citește mai mult:Ecaterina CHIFU : VOI FI PRINTRE FIII LUMINII?

Ovidiu ȚUȚUIANU: URME ALE PELASGILOR (DACILOR) LA TROIA

TUTUIANU Ovidiu2Motto:
„Potrivit lui Herodot, cel mai avut și mai
puternic oraș al Eolilor a fost Troia, cetate
pelasgă înconjurată de ziduri ciclopice..”.
(Nicolae Densușianu - Dacia preistorică)

„Încă înainte de imigrațiunea grecilor, celților și a germanilor în ținuturile Europei, cea mai mare parte a acestui continent era ocupată de o rasă de oameni... pe care istoricii greci îi numeau în general pelasgi... Pelasgii ne apar în fruntea tuturor tradițiunilor istorice nu numai în Elada și în Italia, dar și în regiunile de la nordul Dunării și ale Mării Negre, în Asia mică, în Asyria și Egipet...Întreg teritoriul Thraciei, care într-o vechime îndepărtată cuprindea și populațiunile omoglote din nordul Dunării de jos a fost de asemenea o țară pelasgă ”[1].

În documentata sa operă mai sus citată, Nicolae Densușianu aduce dovezi privind prezența pelasgilor în peninsula Hemului (Balcanică), în insulele Mării Egee, în Asia Mică, în Syria, Mesopotamia și Arabia, în Egipt și Libia, în Italia, în Galia de sud și în Iberia, în părțile de nord ale Dunării și Mării Negre. El mai atrage atenția asupra faptului că, încă din timpuri foarte îndepărtate, triburile pelasge de păstori, au roit de la Carpați către vest și nord, dar și către sud, unde au ajuns în regiunile nord-estice ale Africii, pe câmpiile scăldate de fluviul Nil, în zonele aflate azi în statele Egipt, Sudan și Etiopia.
Aceste grupuri de păstori, „avute și războinice”, au transportat acolo și primele elemente ale civilizației preistorice; au întemeiat primele sate și orașe, au construit primele temple și oracole, au desecat mlaștinile Nilului, au fertilizat mare parte din deșerturi. Astfel, s-au pus aici, bazele socio-politice și religioase ale societății de atunci.

Citește mai mult:Ovidiu ȚUȚUIANU:  URME ALE PELASGILOR (DACILOR) LA TROIA

Anca SÎRGHIE: VOCAȚIA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

STRAJERI Stefan ISTORIA ROMANILOR CANADIENI 1890 2020 cop1Ștefan Străjeri trăiește de mulți ani în statul Michigan din SUA, unde nu s-a stabilit purtat de vestitul American Dream și nici nu a decis să se îmbogățească. El înțelege să dea pentru românii americani tot ce are mai bun în ființa lui. Așa l-am descoperit eu, poposind în Michigan, totdeauna prezent la evenimente importante din comunitatea conaționalilor lui, pentru că tot ce însemna cultură românească pe el îl interesează. Nu, nu cred să fi lipsit vreodată dl Străjeri de la conferințele mele literare, dar adevărul este că nici nu bănuiam ce se află dincolo de paravanul solid al bunului simț gestual și al decenței cu care îmi vorbea, calități venind dintr-o modestie absolută. Redacta pe atunci publicația Curentul Internațional, ziarul pe care îl aducea la Sfânta Biserică, să-l ofere celor doritori de lectură.

Un proiect, cum este acea publicație prestigioasă, redactată „în limba maicii sale” pentru societatea românilor americani din Michigan, nu a fost abandonat nici măcar atunci când Ștefan Străjeri a dat prioritate unei noi idei cutezătoare. Privind în jur, bucovineanul lumit a realizat că viața comunității românilor din Michigan nu este consemnată într-o monografie reprezentativă, deși după un secol de existență pe pământ american se adunase un material documentar enorm. Fără multă cumpănire, economistul cu studii temeinice făcute la Iași, în capitala universitară a Moldovei, și-a suflecat din nou mânecile și a pornit la treabă. De data aceasta, trebuia să scrie o lucrare de sinteză în care să panorameze istoric viața conaționalilor săi din statul american de reședință, tocmai când românii depășiseră acolo 100 de ani de la așezarea în Lumea Nouă. O asemenea abordare monografică, așa cum am mai spus-o cu alte ocazii, ar fi necesitat un colectiv de specialiști în diferite domenii. Însă autorul nu dispunea de experți în varii aspecte ce urmau să fie tratate. Purta însă în el o dragoste nețărmurită pentru istorie, se dovedise un economist priceput și se afirmase ca publicist. O profesie de bază solidă, o practică jurnalistică și o pasiune de o viață, înmănunchiate strâns, au constituit axa pe care s-a fundamentat cercetarea sa.

Citește mai mult:Anca SÎRGHIE:  VOCAȚIA IDENTITĂȚII NAȚIONALE

Gruia COJOCARU: SFIDÂND SOLITAR SCLAVIA

LIBERTATEDacă propaganda de stat te-a convins, fără presiune, să îmbrățișezi senin o realitate, te felicit! Ai acționat liber, convins de biruința necesității, așa cum, de pildă, ai pus ștampila pe un candidat sau altul la alegerile prezidențiale, având și opțiunea de a-ți anula votul sau de a sta acasă. Dacă ai acceptat zăbala pentru o porție de mici, bine pârliți pe altarul Patriei, sper c-au fost gustoși și să-ți fie de bine! Dacă încă nu te-ai înfruptat din suta de lei fluturată siropos, după multiple ace înfipte-n corpul tău, însă aștepți ca potul mesei să crească, îți salut oportunismul! Dacă însă statul, prin instituțiile sale, îți cere agresiv supunerea, iar tu, pentru a supraviețui economic, accepți zăbala, te înțeleg, dar simt pe grumaz apăsarea cinică a bocancului!

Printr-un joc al hazardului, unde poate și Providența s-a pogorât întru lumină, interacționez frecvent, într-un cadru neprotocolar, cu minți lucide din sistemul sanitar de stat, atât din România, cât și din Vest. Tema centrală, dincolo de aspectele personale revelate în discuții, este problematica vaccinării anticovid. Toți, atât cei din țară, unii cu funcții decizionale în stat – după ce-au absolvit medicina la cele mai puternice centre din România, unde profesorii universitari își lăsau repetenți proprii copii, dacă nu făceau față exigențelor universitare! – au mărturisit că s-au vaccinat de nevoie. „M-a chemat șeful. Mi-a pus în față hârtia: «te vaccinezi sau pleci!» Ce era să fac”, au continuat, aproape în aceeași formă, ,,am rate în bancă, unde să mă duc, am muncit șase ani de facultate infernală, plus trei ani de rezidențiat, alți ani de specialitate...”

Citește mai mult:Gruia COJOCARU:  SFIDÂND SOLITAR SCLAVIA

Web Analytics