Vavila Popovici – Carolina de Nord: Marcus Aurelius – împăratul filosof 

682px Marcus Aurelius Louvre MR561 n01„Să avem seninătatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat și, mai ales, înțelepciunea de a deosebi între cele două posibilități.”
– Marcus Aurelius

Istoria gândirii politice este structurată în funcție de diferitele etape de progres social și de dezvoltare a civilizației umane: perioada antichității, caracterizată prin apariția elementelor constitutive ale gândirii politice; perioada medievală sau feudală, caracterizată prin dominația fenomenului religios asupra celui politic; perioada Renașterii, de care se leagă punerea bazelor politologiei ca știință politică modernă; epoca modernă, caracterizată prin extinderea sferei de cuprindere a cunoștințelor politice, politologia afirmându-se ca știință/teorie politică aparte, în 1948 Colocviul internațional de la Paris stabilind semnificația termenului de „știință politică” și obiectul acesteia de studiu; epoca contemporană, în care politologia cunoaște o largă dezvoltare și se conturează ca știință social-umană distinctă.
Deci, primele elemente ale gândirii politice au apărut în Antichitate, perioadă de care se leagă etimologia termenului „politică” (în greacă polis = cetate, oraș, stat).
Ideile politice sunt elemente constitutive ale vieții politice, ele exprimă interesele, aspirațiile diverselor grupuri sociale, implicate adesea în lupta pentru putere, făcând parte integrantă a științei politice. Doctrinele și ideologiile sunt suporturi pentru acțiunea politică. Termenul de doctrină este legat de idee și ideologie dar, dacă doctrina poate fi elaborată de un partid sau chiar de o persoană, ideologia este întotdeauna o operă colectivă. În 1815, în Franța, s-a definit partidul ca o reuniune de oameni care profesează aceeași doctrină politică. Pe continent s-au conturat trei mari curente doctrinare sau ideologice: liberalismul, conservatorismul și socialismul, în evoluția cărora s-au înregistrat și forme mixte.

Citește mai departe:   Vavila Popovici – Carolina de Nord: Marcus Aurelius – împăratul filosof 

Heidi S. SIMON: DUPĂ NOI POPTOPUL...

SIMON S Heidi 4Unii savanţi de renume au ajuns la concluzia că Universul cel mare, infinit în timp şi spaţiu, are totuşi zile numărate. Presupunem, de ordinul miliardelor de ani. Precum acesta s-a format după „marea explozie” lărgindu-se într-un spaţiu fără limite ca un balon uriaş umflându-se într-una, completându-se cu alte şi alte galaxii al cărui capăt nu-l vom cunoaşte niciodată, tot aşa se va produce într-o zi şi procesul invers. Cu alte cuvinte, acest „necuprins” va începe să se întoarcă spre punctul său iniţial. Fără grabă, încet, încet, anii nu mai contează pentru nimeni, căci oricum mintea omenească nu este în stare să-i numere. Sau să-şi dea o explicaţie cât de cât logică despre asemenea fenomene, înafara unui număr minim de persoane în stare să înţeleagă tainele vieţii doar prin calcule matematice. Iar noi toţi ceilalţi nu ne facem probleme prea mari cu fenomene cosmice care se vor produce fără voia noastră peste un timp de necuprins cu gândul. Aşa dar, atât noi, cât şi urmaşii urmaşilor noştri nu vom putea asista la tragicul eveniment al destrămării Universului, motiv pentru care acest eveniment nici nu ne preocupă mai mult decât un fapt divers.

În schimb, astăzi orice om normal şi cu bun simţ este cât se poate de îngrijorat de viitorul Planetei noastre, Pământul nostru drag şi atât de frumos, fiind şi unicul „acasă” pentru orice fiinţă care s-a născut şi trăieşte aici. Toate încercările de a se găsi corpuri cereşti pentru un cămin alternativ acestui loc al nostru mi se pare absurd şi lipsit de speranţă, cel puţin pentru generaţia actuală şi cea imediat viitoare. Este adevărat că se fac cercetări şi zboruri experimentale, dar suntem încă foarte departe de descoperirea cea mare care să aducă o soluţie omenirii. Aceste tatonări în Cosmos costă o avere de neconceput; cu banii investiţi în iluzii s-ar fi putut în ultimul sfert de veac lua nişte măsuri utile pentru a opri degradarea planetei prin poluarea ei fără limite. Cândva discuţiile despre „gaura în ozon” care determină o serie de fenomene negative, ca schimbarea climei de pildă, ni se păreau oarecum fantastice, le ascultam cu un zâmbet amabil în colţul gurii. Apoi am simţit pe pielea noastră ce înseamnă schimbarea climei: înseamnă călduri insuportabile alternate cu ploi torenţiale şi grindină în miez de vară1, stricarea recoltelor, alunecări de teren care provoacă evacuarea a mii de oameni din casele lor sau chiar moartea multora, îngropaţi sub lut. Înseamnă şi incendii distrugătoare sau fenomene necunoscute până nu de mult, ca tornado pe plaiuri europene sau tzunami – revărsarea oceanelor peste locuri populate - care iarăşi lasă în urmă uriaşe pagube materiale, distrugând şi vieţi omeneşti.

Citește mai departe: Heidi S. SIMON:  DUPĂ NOI POPTOPUL...

Vavila Popovici: „Of, Doamne, Doamne!” (168 de ani de la naşterea lui Eminescu)

Eminescu„Suntem români, vrem să rămânem români şi cerem egală îndreptăţire a naţiunii noastre.”M. Eminescu

Mihai Eminescu a bucurat naţia noastră cu doar 39 ani de viaţă, dar cu o imensă activitate literară. 46 de volume, aproximativ 14.000 de file au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu în 1902. A fost poet, prozator și jurnalist român, cea mai importantă voce poetică din literatura română.
Ion Caraion scria: „Eminescu este imponderabil și muzică”.
Ion Luca Caragiale spunea că Eminescu avea un temperament de o excesivă inegalitate, oscilând între atitudini introvertite și extravertite: când vesel, când trist; când comunicativ, când ursuz; când blând și când aspru; mulțumindu-se uneori cu mai nimica și nemulțumit alteori de toate... „Ciudată amestecătură! – fericită pentru artist, nefericită pentru om!”
Titu Maiorescu i-a promovat imaginea unui visător cu o extraordinară inteligență, ajutată de o foarte bună memorie.
Constantin Noica îl considera etalonul poeziei românești spunând că „Arborii nu cresc până în cer. Nici noi nu putem crește dincolo de măsura noastră. Și măsura noastră este Eminescu. Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometați.”
Mihai Eminescu (Mihail Eminovici) s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani și a decedat la 15 iunie 1889 la București. A fost al șaptelea dintre cei unsprezece copii ai căminarului Gheorghe Eminovici, provenit dintr-o familie de țărani români din nordul Moldovei, coborând (pe linie paternă) din Transilvania, de unde familia a emigrat în Bucovina, din cauza exploatării iobăgești și a persecuțiilor religioase. Aproape toți frații și surorile i-au murit. O posibilă explicație este aceea că în secolul al XIX-lea speranța de viață depășea cu greu vârsta de 40 de ani, epidemiile de tifos, tuberculoză, hepatită erau frecvente, chiar sifilisul era considerat boală incurabilă până la inventarea penicilinei.

Citește mai departe:  Vavila Popovici: „Of, Doamne, Doamne!” (168 de ani de la naşterea lui Eminescu)

Gheorghe A. STROIA: DESTINE LITERARE – ARISTIŢA BUCIU STOIAN: PREMIUL PENTRU POEZIE - DRAGOSTEA

BUCUIU STOIAN AristitaDin păcate, s-a stins aşa cum a şi trăit, ca un fulger (după furtună… o mare de linişte mortificatoare), la finele anului 2017, buna noastră prietenă din Drobeta Turnu Severin, poeta ARISTIŢA BUCIU STOIAN - fire caldă, blândă, surprinsă mereu cu zâmbetul de buze, în ciuda frământărilor sufleteşti ori neputinţelor trupeşti pe care le avea. Simţeam de fiecare dată când ne auzeam la telefon o bucurie proprie imensă, aceea de a putea dărui omului aflat la celalalt capăt al firului, o speranţă. Deoarece îi plăceau foarte mult poeziile în metro clasic, toată viaţa ei scriind doar poezii de această factură, îi recitam la telefon câteva poezii, de care se minuna, ca auzindu-le prima dată. Îmi spunea: „George, cine a scris poeziile astea? Sunt aşa de melodioase şi de grave!”. Iar eu răspundeam: „Aristiţa ai devenit deja un clasic, dacă nici măcar versurile tale nu le recunoşti!”. Aristiţa, mai mirată: „George, sincer, nu le-am recunoscut. Poeziile mele, recitate de tine, sună aşa de frumos!”. De fiecare dată îmi spunea că dacă mă aude la telefon, cu siguranţă îşi încarcă bateriile şi va mai trăi încă trei luni, aşa încât îmi făcusem un obicei din a o suna, doar ca să mă asigur că Aristiţa e… încă VIE! Îi trimisesem un CD, cu câteva dintre poeziile scrise de ea, recitate de mine, şi îmi spunea că ori de câte ori îi era rău, asculta CD-ul şi se înzdrăvenea pe loc. Probabil că aprecierea sinceră făcută de cineva (o voce la telefon) îi aducea alinare, era deja un placebo.

Citește mai departe: Gheorghe A. STROIA:  DESTINE LITERARE – ARISTIŢA BUCIU STOIAN: PREMIUL PENTRU POEZIE - DRAGOSTEA

Se împlinesc 100 ani de la moartea marelui scriitor GEORGE COȘBUC

IMG 20180111 WA0011George Coșbuc (1866 – 1918) poet din Transilvania născut la Hordou. A absolvit liceul din Bistrița-Năsăud și studiile academice la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj. Publică la revista Tribuna din Sibiu, la revista Convorbiri literare din Cluj și la revistele Viața literară, Vatra, Foaie interesantă, Semănătorul, Scena, Flacăra din București.
Temele lui sunt iubirea, natura, evenimente din viața satului, revolta socială și Războiul de Independență. La 15 ani scrie prima poezie “pe o foaie pedagogică din Ardeal” care s-a pierdut între timp. Scrierile lui sunt cu substanță și noblețe, fără a se mândri, însă spunea că “poeziile mele le compun cântându-le” fiind un visător deja din tinerețe. Cel mai cunoscut volum de poezii este Balade și Idile (1893) scris în opt ediții, dar și poeziile scrise la Revista Vatra: Fata mamei, Mama, Iarna pe uliță, Pe deal, care au fost introduse ulterior în manualele școlare. A făcut parte din colectivul scriitorilor pentru manuale școlare “Carte de citire pentru clasa a III –a urbana”. Prima sa poezie de marcă a fost Nunta Zamfirei care are 26 de strofe, scrisă în anul 1889 după răscoalele țărănești. Cu un an mai târziu se mută definitiv la București.
A fost atras de limba greacă, de mitologia greco-latină prin simplitatea stilului, de unde a tradus ca. 500 de poezii. Deși Coșbuc nu își formează reguli de scriere, el este cel care prelucrează fără a fi constrâns de un anume model. Scrie liber înlănțuind cuvinte cu o poetica naturală, lumea lui este de multe ori un spectacol imaginar. Ca personalitate a fost în același timp o persoana publică pentru popor, dar și un timid, care a introdus în ramura scrisului o mișcare nouă, progresivă prin poeziile sale de folclor și de spirit. Ultima lui poezie se numește Vulturul (februarie-1918) cu 9 strofe, începând așa: “Venind de departe cu zborul întins/ S-oprise deasupra Ceahlăului nins,/ Ş-apoi din rotiri tot mai strâmte-n cuprins/ Căzu, ca să prindă vro pradă,/ Cum uneori parcă vezi fulgerul stins”.
Și terminând ultima strofa astfel: “Deodată cu ţipet se-ntoarse napoi,/ Ca unul ce-şi schimbă gândirea, şi-apoi/ Spre văi, şi departe, cu zborul greoi
/ Încet ni se stinse vederii./ De-atunci nu-l văzură nici alţii, nici noi/ Rotind în luminile serii”.
George Coșbuc a fost prieten cu nume importante din viața literară a timpului: I.L. Caragiale, I. Slavici, T. Maiorescu, St. Iosif, B. Delavrancea, D. Anghel, A. Vlahuță.
La 9 mai 1918 se stinge din viață “primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii românești... Scrisul lui Coșbuc trăiește și va trăi cât va trăi neamul românesc.” Liviu Rebreanu. Poetul este înmormântat la cimitirul Bellu din București.

Articol de Dragos Ghe. Ungureanu
Brasov, 2018

Ștefan Niculescu - 10 ani de la moartea sa

Stefan Niculescu1801Ştefan Niculescu s-a născut la 31 iulie, în satul Moreni din județul Dâmbovița și a compus peste 700 de lucrări. Continuând să compună în , ultima sa lucrare este Recviemul Românesc , care avea să fie, ca şi la Mozart, premoniţia propriei treceri în lumea veşniciei pe care creaţia sa i-o asigurase. Ideea de a traduce în muzică sentimente şi reacţii afective Ștefan Niculescu rămâne omul secolului 20 copleşit de tensiuni filozofice şi de stări de spirit deosebite.

Ştefan Niculescu a fost discipol a lui Mihail Andricu și se apropie de timpuriu de muzica sacră care devine un aspect principal în creaţia sa. „Unisonul“ este în tradiţia românească folclorică şi bizantină. Compozitorul a preluat creator sistematica unisonului enescian, pe care îl transformă în punctul principal al gândirii sale. Unisonul ca soteriologie se manifestă multiplu în această muzică şi anume, ca agent al plenitudinii şi bucuriei, ca imagine a Divinităţii sau ca promisiunii şi ale Judecăţii. El adoptă diferite funcţii compoziţiilor sale: pentru Cantata a III-a îi dă funcţia de liman, pentru Ison II – funcţia de hierofanie, Simfoniei a II-a – Omagiu lui Enescu şi Bartók, Invocatio, Denis şi Litanii – funcţia de vox Dei. Eterofonia rămâne o constantă a întregii creaţii, în formă de sincronie asociată cu tehnica isonului. Aproprierea de marile tradiţii muzicale sacre ale umanităţii îl conduce pe compozitorul Niculescu să aspire la un nou limbaj, care fructifică trecutul şi prezentul din mai multe culturi ale lumii: Africa, Tibet, Java sau Japonia, formând o gramatică planetară, singura capabilă de o comunicare universală. Filonul religios ortodox şi muzica bizantină au reprezentat din anii *60 surse esenţiale ale muzicii lui, fapt ce face să compună în anul 2005 un Requiem românesc „Pomenire“ în şapte părţi, pentru bas-solo, cor mixt şi orchestră. Această lucrare este o comandă a lui Karsten Witt, directorul Festivalului de muzică Modernă de la Viena denumită de Niculescu “o meditaţie muzicală pe texte rituale româneşti, alese din milenara tradiţie cultă ortodoxă şi din tradiţia orală arhaică a ţăranului român.”alăturând şi melodia “Ale mortului” din Judeţul Gorj, dar şi un cântec medieval citat de Monteverdi în Sonata sopra Sancta Maria ora pro nobis. Titlul de Pomenire i-a fost sugerat de soţia sa corespunzând intenţiei textelor alese cu ideea aducerii aminte de Dumnezeu şi de cei adormiţi întru Domnul.

Citește mai departe: Ștefan Niculescu - 10 ani de la moartea sa

Biti CARAGIALE „ŢARA MOARTĂ” – UN ESEU CINEMATOGRAFIC DE RADU JUDE

AFIS TMRJ wPregătindu-mă să consemnez despre filmul Ţara moartă (Dead Nation în versiunea engleza), o realizare, scenariu şi regie a cunoscutului cineast român Radu Jude, am aflat că lung-metrajul este prezentat zilele trecute pe ecranele din multe oraşe din România, dar şi în mari centre ale lumii. Am avut prilejul sa vizionez această creaţie în cadrul Festivalului de Film de la Haifa, la începutul lunii octombrie.

Născut la Bucureşti în anul 1977, Radu Jude s-a impus atenţiei înca de la debut, din anul 2002. În continuare, s-a bucurat de succese, laureat fiind a numeroase şi prestigioase premii. Din bogata sa filmografie, am ales să cităm „Aferim” (2015) şi „Inimi cicatrizate” (2016), filme nominalizate la importante festivaluri internaţionale şi din România.

Noul său film „Ţara moartă” l-a adus din nou în centrul unor dezbateri, punând în lumină calitaţile acestui tânar cineast, capacitatea sa de a se opri asupra unor valori etice, de a stimula spectatorul să discearnă ororile din societate. Filmul nu este un documentar obişnuit, este mai curând un eseu cinematografic despre o dureroasă pagină din istoria României.

Filmul este constituit din lectura unor pagini din Jurnalul lui Emil Dorian din anii 1937-1944. Textele sunt citite de Radu Jude, iar pe ecran sunt prezentate câteva sute de fotografii din aceiaşi ani, din arhiva fotografului Costica Axinte din Slobozia. Mai este adaugată o coloană sonora din Jurnalele de actualităţi ale epocii, provenind din Arhiva Naţională de Filme a României. Astfel, spectatorul aude vocea Regelui Carol al 2-lea, vocea Mareşalului Antonescu, fragmente din marşul legionar şi citate de lozinci comuniste din anii 1945-1946.

Citește mai departe: Biti CARAGIALE  „ŢARA MOARTĂ” – UN ESEU CINEMATOGRAFIC DE RADU JUDE

Magdalena ALBU: SPECTACOLUL LUMII - PLEDOARIE PENTRU IMAGINE…

ALBU M ok11BIn memoriam IOAN GRIGORESCU și VIOREL SERGOVICI

Aş vrea să vorbesc în acest context nu despre acea imagine a persoanei construită pe un fundament mediatic solid şi extrem de bine articulat, ci despre imaginea vizuală de tip pictural ca mod de cunoaştere avansată a lumii, dar şi a diversităţii sale culturale recunoscute. La fel ca şi Pierre Francastel, am să realizez o conexiune necesară, până la urmă, între artă şi imagine - şi aş insista mai mult aici pe acele „informaţii şi idei de factură vizuală, foarte greu sau chiar imposibil de tradus în cuvinte” (Lucian Ionică), un soi de platformă a exprimării simbolice a unui gând ce nu reuşeşte să încapă în forma fixă a cuvintelor limbii -, alipindu-i ultimului concept întreg complexul emoţional trăit de un privitor oarecare, ca şi cum acesta ar avea în faţa ochilor o operă artistică multifaţetată, în perimetrul căreia, rând pe rând, un cadru vizual îi ia cu seninătate locul altuia, născându-se, astfel, un fel de continuum estetico-emoţional în raport cu vastul univers existent în afara şi în interiorul Realiei greu descifrabile şi azi. Personal, consider că imaginea în sine este echivalentă cu acel chip al cuvântului rostit ori nu, ce posedă un limbaj al lui cu nenumărate semne mai mult sau mai puţin convenţionale, unde norma general valabilă este fixată deja de societate sau poate fi stabilită de creatorul însuşi ca formă supremă de artă individuală cu ţintă estetică (ori non-estetică), în genere, determinată.

De la imaginea vizuală ca rod al originalităţii artistului la imaginea devenită acum ştiinţă este un pas important asupra căruia aş zăbovi totuşi puţin, fără a mă îndepărta prea mult de la subiectul propus. Căci, a discuta despre imagologie în contextul deja consolidat al unei postmodernităţi, din păcate, heterotopice - poziţionate disjunct din punct de vedere ideologic în raport cu epoca precedentă sieşi -, dar susţinute cu atât de mare entuziasm de un Jean-François Lyotard ori de un Ihab Hassan, reprezintă pentru orişicine un exerciţiu extrem de provocator atâta vreme cât rolul acesteia în perimetrul vast al ştiinţelor socio-umane, al celor umaniste şi al artelor implică o abordare interdisciplinară amplă, generoasă şi nicidecum una limitată, reductibilă doar la un simplu segment interpretativ restrâns şi nimic altceva. Iată cum definea însă criticul Zigu Ornea această disciplină oarecum nouă numită imagologie în “România literară” a anului 1999: „Cum ea îsi propune să reconstituie imaginea unui popor din scrierile despre el în spatiul altuia (sau altora), imagologia este, într-un fel, soră bună cu un despărtământ al antropologiei culturale.”.

Citește mai departe: Magdalena ALBU:  SPECTACOLUL LUMII - PLEDOARIE PENTRU IMAGINE…

Vavila Popovici – Carolina de Nord: DORINȚA DE STABILITATE

DORINTA DE STABILITATE„Liniștiți-vă și cunoașteți, pentru că liniștirea adună mintea.” – Petru Damaschin

Voința de a trăi este principiul fundamental al existenței noastre, al existenței universului. „Voința de a trăi cât mai mult posibil care însuflețește toate ființele organizate este înnăscută, absolută”, considera filozoful german Arthur Schopenhauer (1788-1860) și, împins de pesimismul său, prețios de altfel, spunea că totuși „viața este o afacere al cărei câștig nu acoperă cheltuielile”. De multe ori se dovedește așa a fi! Dar, tot voința este cea care încearcă a-i schimba valoarea câștigului. Cum? Prin luptă! „O luptă-i viața; deci, te luptă! / Cu dragoste de ea, cu dor. / Pe seama cui? Ești un nemernic / Când n-ai un țel hotărâtor.” ne îndemna poetul nostru George Coșbuc.
Toate popoarele aspiră, în viață, la binele comun și la cel individual. Greșelile politicienilor care urmăresc să cucerească puterea, acțiunile lor lipsite de discernământ, minciunile și șovăielile, alteori încăpățânarea stupidă, îi fac să uite de menirea lor, cea de asigurare a unei vieți stabile a oamenilor pe care-i conduc. Reacția oamenilor nu se lasă mult așteptată. Apare neliniștea, angoasa care poate duce la o adevărată luptă, sau opusul ei, starea de plictiseală, abandon. Ambele stări vin din afară, din mediul în care trăim, vulgar, agresant, cu care suntem în dezacord și din cauza căruia suferim.

Citește mai departe: Vavila Popovici – Carolina de Nord: DORINȚA DE STABILITATE